Când ne gândim la drepturile omului, ni se pare acum natural ca ele să existe și să fie apărate în întreaga lume. Totuși ele au o istorie, nu au existat dintotdeauna în întreaga lume și dacă e să trasăm această istorie, care este în primul rând o istorie a ideilor despre umanitate, ajungem la două sau chiar trei întrebări fundamentale. Ce este dreptul? Ce este omul? Cum poate acționa dreptul în favoarea omului într-un mod universal și în orice circumstanțe?
Dreptul este acel sistem de reglementări ale comportamentului într-o societate. Desigur orice societate are un sistem de reguli de bază, majoritatea nescrise, informale, transmise prin educația timpurie, care ajung să treacă drept naturale, firești condiției umane. Deși par atât de firești, există circumstanțe în care ele sunt dramatic încălcate, astfel încât s-a ivit necesitatea de a le fixa prin coduri formale, scrise.
Pentru ca aceste reglementări să aibă aceeași formă pentru toți a luat naștere sistemul de legi scrise și fixe care prescriu ce este permis și ce nu într-o societate și mai ales ce este permis și nu este permis cui. Prototipul lor ar fi cele zece porunci sau codul lui Hammurabi. Deși înmânate lui Moise direct din cer, cele zece porunci sunt adresate poporului ales al lui Dumnezeu. Omul la care se referă ele este supusul lui Dumnezeu, la fel cum omul la care se referă codul lui Hammurabi este supusul monarhului. Aceste sisteme nu au în vedere „omul în general” pentru acest concept încă nu există, ci era în formare și, dintr-un anumit punct de vedere, încă este în formare.
Când e vorba să definim omul, se deschide un câmp filosofic enorm, pe care unii ar vrea să îl eludeze din motive de pragmatism, dar în acest proces pierdem exact esențialul.
Sigur, cu toții credem că știm ce este omul, dar merită să reflectăm la câteva fapte și circumstanțe – pragmatice – care ne arată că nu este mereu la fel de precisă distincția între uman și non-uman. Să luăm câteva exemple
În lumea antică se face o distincție clară între dreptul pentru oamenii liberi care sunt bărbați, dreptul pentru femei și dreptul pentru sclavi.
În evul mediu european iobagii au o condiție cu elemente din dreptul oamenilor liberi și dreptul sclavilor
În epocile marilor colonizări (în special din Americi) drepturile umane se referă la creștini, iar indigenii necreștinati nu au toate drepturile umane ale creștinilor
Există și în prezent culturi în care drepturile femeilor arată cu totul diferit de drepturile bărbaților, iar drepturile castelor inferioare cu totul diferit de drepturile castelor superioare.
Unele maladii (mentale, dar nu numai) presupun o atât de radicală diferență față de starea de conștiință și activitate obișnuită încât cei aflați în aceste stări sunt trecuți automat sub tutelă.
Vedem așadar din aceste exemple că umanul nu este mereu definit la fel. Iar principala idee care a animat cercetarea care a dus la crearea Cartei Drepturilor Omului a fost exact aceasta: găsirea unei formule universale a umanității și apărarea acesteia prin reglementări universale.
Precursor al ideii de drept al omului este ideea de drept natural, adică drept al omului în virtutea faptui că s-a născut om. Având sursele în Noul Testament, în scrierile primilor creștini și în filosofia aristotelică, dreptul natural a fost fundamentat de Sfântul Augustin.
Drept natural (latină ius naturale, lex naturalis) este o filozofie care afirmă că anumite drepturi sunt inerente în virtutea naturii umane, înzestrate de natură – în mod tradițional de Dumnezeu sau de o sursă transcendentă – și că acestea pot fi înțelese universal prin rațiunea umană. Așa cum este determinat de natură, legea naturii este presupusă a fi obiectivă și universală; ea există independent de înțelegerea umană și de legea pozitivă a unui anumit stat, a ordinii politice, a legislaturii sau a societății în general.
Totuși, omul apare în calitate de ființă înzestrată cu suflet și rațiune – evident că atunci când își pierde rațiunea și/sau sufletul el devine mai puțin uman și i se acordă implicit mai puține drepturi.
Oricum ar fi, în Evul Mediu ideile despre acest fel de drepturi au rămas predominant în câmpul filosofiei și teologiei și au început să devină realitate socială odată cu un document specific numit Magna Charta Libertatum, un document emis în Anglia în 1215 în timpul domniei regelui Ioan Fără de Țară. Prin această Cartă se urmărea îngrădirea puterii regelui în scopul eliminării abuzurilor comise de monarh sau de reprezentanții săi direcți, precum și garantarea unui număr de drepturi pentru toți cetățenii.
Așadar, omul la care se referă drepturile omului în această perioadă este cetățeanul. Conceptul de cetățean a fost dezvoltat și conceptualizat de-a lungul perioadei marilor revoluții burgheze. Două documente elaborate în Statele Unite (1776) și în Franța (1789), respectiv Declarația de independență a Americii și Declarația franceză a drepturilor omului au reprezentat reglementări concrete.
Totuși realitatea celor două războaie mondiale și mai ales a Holocaustului a arătat că oricând poate exista o abdicare gravă de la aceste reglementări și nu este suficient să definim omul ca cetățean, ci o adevărată cartă a drepturilor omului trebuie să se adreseze omului în general, pe modelul dreptului natural sau de sorginte divină.
Documentul elaborat imediat după al doilea război mondial pornește de la necesitatea asigurării unui raport corect și uman între toate statele și toți cetățenii lor. Unul dintre obiective a fost chiar lărgirea aplicabilității la toate categoriile umane, fără să țină seama de o definiție specifică a omului.
Declarația Universală a Drepturilor Omului care a rezultat este o declarație neobligatorie adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1948, care îndeamnă statele membre să promoveze o serie de drepturi umane, civile, economice și sociale, afirmând că aceste drepturi fac parte din „fundamentul libertății, justiției și păcii în lume”. Declarația a fost primul efort juridic internațional de a limita comportamentul statelor și de a se asigura că acestea își îndeplinesc datoria față de cetățenii lor.
Declarația a fost elaborată de membrii Comisiei pentru Drepturile Omului, președinte fiind Eleanor Roosevelt, care a început să discute despre o Declarație internațională a drepturilor în 1947. Profesorul de drept canadian John Humprey și avocatul francez René Cassin au fost responsabili pentru o mare parte din cercetările transnaționale și, respectiv, pentru structura documentului.
O parte din Declarație a fost cercetată și scrisă de un comitet de experți internaționali în drepturile omului, inclusiv reprezentanți de pe toate continentele și toate religiile majore. Includerea atât a drepturilor civile și politice, cât și a drepturilor economice, sociale și culturale a fost bazată pe presupunerea că drepturile fundamentale ale omului sunt indivizibile. Deși acest principiu nu a fost opus de niciun stat membru la momentul adoptării (declarația a fost adoptată în unanimitate, cu abținerea blocului sovietic, Africii de Sud și Arabia Saudită), acest principiu a fost mai târziu supus unor provocări semnificative.
Debutul Războiului Rece la scurt timp după conceperea Declarației Universale a Drepturilor Omului a adus în prim-plan diviziunile cu privire la includerea atât a drepturilor economice și sociale, cât și a drepturilor civile și politice în declarație.
Mâine, pe 10 decembrie, de Ziua Internațională a Drepturilor Omului, vom publica textul integral al Declarației.
