Într-un articol trecut din seria despre drepturilor omului am vorbit despre diferențele implicate și implicite în înțelegerea noțiunii de drepturi ale omului pe care le aduce tocmai felul în care definim omul. Am văzut că mare parte a istoriei drepturilor omului este dominată de definirea omului în calitate de cetățean.
Ce înseamnă cetățean? Etimologic, cetățeanul este membru al cetății, deci o ființă umană cuprinsă într-o organizație, ale cărei reguli trebuie să se respecte. După cum bine știm, drepturile sunt dublate de obligații. În ordine istorică probabil e mai corect să spunem că drepturile au ajuns să fie formulate explicit abia după ce obligațiile au stârnit nevoia de delimitare.
Stricto sensu, termenul de cetățean se referă la cetățean al unui stat, cu drepturile și îndatoririle trasate de acesta. Toate statele au datoria de a încorpora anumite drepturi care derivă dintr-o natură umană capabilă să îi respecte regulile.
Din condiția de a fi capabil să respecți reguli rezultă anumite atribute implicite ale cetățeanului, cum ar fi rațiunea.
În cele ce urmează vom vedea cum a evoluat ideea de drepturi cetățenești de-a lungul istoriei. până la momentul celui de-al doilea război mondial, când acest punct de vedere rațional s-a întâlnit cu limitele sale. Odată cu sfârșitul războiului și dezvăluirea ororilor Holocaustului, omenirea și-a pus desigur fireasca întrebare: cum a fost posibil? Ideea unui cetățean strict rațional s-a dovedit insuficientă și s-a revenit la ideea de om și drepturile sale – luând naștere Declarația Universală a Drepturior Omului.
Cuvântul „cetățean” provine din latinescul civis, dar calitatea de cetățean este o invenție a orașelor grecești. Cei care au drept de cetățenie au și dreptul de a participa la conducerea treburilor publice. Principiul său esențial prevede că toți cetățenii sunt egali în fața legii (în greacă, isonomia) și, prin urmare, intervin în mod egal în luarea deciziilor politice. Cetățenii se pot întâlni într-un singur loc pentru a dezbate probleme majore de interes pentru oraș (războaie, tratate comerciale, alegeri pentru diferite funcții etc.). Cetățenia antică privește doar o mică minoritate. Astfel, de exemplu în Atena, doar 10% dintre locuitori au statut de cetățeni. Toți sunt bărbați liberi. Sunt excluse femeile, sclavii și „meticii”, adică străinii.
Cetățenia există și la Roma, dar evoluția ei acolo este foarte diferită. Pe măsură ce imperiul său s-a extins, Roma a acordat dreptul de cetățenie unui număr din ce în ce mai mare de indivizi. Ultima etapă a acestei evoluții o constituie edictul de la Caracalla (212 d.Hr.), prin care toți locuitorii Imperiului sunt recunoscuți cu această calitate.
Noțiunea de cetățenie a cunoscut apoi o eclipsă în epoca monarhiilor. Societățile medievale sunt întemeiate pe privilegiu, și exclud orice participare a supușilor la luarea deciziilor politice.
Emisă inițial în Anglia anului 1215, Magna Carta Libertatum a limitat puterea discreționară a suveranului și a influențat dezvoltarea dreptului comun și a multor documente constituționale ulterioare legate de drepturile omului, cum ar fi Bill of Rights din 1689, Constituția Statelor Unite din 1789.
Noțiunea de cetățenie reapare în secolul al XVII-lea odată cu Revoluția engleză, în special prin lucrarea lui Thomas Hobbes, The Citizen or the Foundations of Politics (1642).
Filosoful englez din secolul al XVII-lea John Locke a discutat despre drepturile naturale în lucrarea sa, identificându-le ca fiind viață, libertate și proprietate.
Mai mult, Locke a derivat însăși egalitatea umană, inclusiv egalitatea sexelor (Adam și Eva) din Geneza 1:26-28, punctul originar al doctrinei teologice Imago Dei[28]. Pentru Locke, una dintre consecințele principiului egalității a fost aceea că toți oamenii au fost creați egali și liberi, iar guvernul avea nevoie de consimțământul celor guvernați.
Inspirați de Locke, autorii Declarației de Independență au întemeiat drepturile omului pe credința în geneza biblică: „Toți oamenii sunt creați egali, (…) ei au anumite drepturi înnăscute inalienabile, (…) viața, libertatea și căutarea fericirii”. Doctrina lui Locke privitoare la necesitatea guvernanților de a cere consimțământul celor guvernați face parte și ea din Declarația de Independență.
În Marea Britanie, în 1689, Declarația engleză a drepturilor și revendicarea scoțiană a dreptului au făcut câte o serie de acțiuni guvernamentale opresive, ilegale.
Două revoluții majore au avut loc în timpul secolului al XVIII-lea, în Statele Unite (1776) și în Franța (1789), care au condus la Declarația de independență a Americii și, respectiv, Declarația franceză a drepturilor omului. În plus, Declarația Drepturilor din Virginia din 1776 a codificat în lege o serie de drepturi civile fundamentale și libertăți civile.
Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului (în franceză Déclaration des Droits de l’Homme et du Citoyen) este carta fundamentală prin care la data de 26 august 1789 au fost puse, în Franța, bazele democrației moderne.
„Reprezentanții poporului francez, constituiți în Adunarea Națională, considerând că ignorarea, uitarea sau disprețuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirilor populare și ale corupției guvernelor, au decis să expună, într-o declarație solemnă, drepturile naturale, inalienabile și sacre ale omului, astfel încât această declarație, prezentă permanent la toți membrii corpului social, să le amintească fără încetare drepturile și îndatoririle lor; astfel încât actele puterii legislative și cele ale puterii executive, putând fi oricând comparate cu scopul oricărei instituții politice, să fie prin urmare mai respectate; astfel încât cererile cetățenilor, fondate de acum înainte pe principii simple și incontestabile, să se fondeze pe respectarea Constituției și a fericirii tuturor.
În consecință, Adunarea Națională recunoaște și declară, în prezența și sub auspiciile Ființei Supreme, drepturile următoare ale omului și cetățeanului.”
Articolul I
„Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitate publică.”
Articolul II
„Scopul fiecărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale și inalienabile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, dreptul la siguranță și la rezistență la opresiune.”
Articolul III
„Principiul oricărei suveranități rezidă în principal în națiune; nici o entitate, nici un individ nu pot exercita o autoritate care nu emană în mod explicit de la ea.”
Articolul IV
„Libertatea este de a face tot ceea ce nu face rău altora: astfel, dreptul fiecărui om nu are limite, cu excepția acelora care asigură celorlalți membri ai societății exercitarea acelorași drepturi. Aceste limite pot fi determinate numai prin lege.”
Articolul V
„Legea poate interzice numai acțiunile dăunătoare pentru societate. Orice lucru care nu este interzis prin lege nu poate fi împiedicat și nimeni nu poate fi obligat să facă ceva ce nu este prevăzut.”
Articolul VI
„Legea este o expresie a voinței generale. Toți cetățenii au dreptul de a participa personal sau prin reprezentanții lor la formarea sa. Aceasta trebuie să fie aceeași pentru toată lumea, indiferent dacă protejează sau pedepsește. Toți cetățenii, fiind egali în ochii legii, sunt la fel de eligibili pentru toate demnitățile, locurile și angajările publice, în funcție de capacitatea lor și fără a face altă distincție decât cea privitoare la virtuțile și talentele lor.”
Articolul VII
„Niciun om nu poate fi acuzat, arestat, nici deținut decât în cazurile stabilite prin lege și după formele prescrise de aceasta. Cei care solicită, dau, execută sau fac să se execute ordine arbitrare trebuie pedepsiți; dar orice cetățean somat sau arestat în virtutea legii trebuie să se supună imediat; dacă opune rezistență, el se face vinovat.”
Articolul VIII
„Legea nu trebuie să stabilească decât pedepse strict și evident necesare și nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi stabilite și promulgate anterior delictului și aplicată legal.”
Articolul IX
„Orice om este presupus nevinovat, până în momentul în care a fost declarat vinovat; dacă se consideră necesar să fie arestat, orice act de constrângere, în afara celor necesare pentru reținerea lui, trebuie să fie aspru pedepsit de lege.”
Articolul X
„Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase, dacă manifestarea lor nu tulbură ordinea publică stabilită prin lege.”
Articolul XI
„Comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai de preț ale omului; orice cetățean poate deci să vorbească, să scrie și să tipărească liber, în afara cazurilor prevăzute prin lege, în care va trebui să răspundă de folosirea abuzivă a acestei libertăți.”
Articolul XII
„Garantarea drepturilor omului și ale cetățeanului necesită o forță publică: această forță este instituită în avantajul tuturor și nu în folosul personal al acelora cărora le este încredințată.”
Articolul XIII
„Pentru întreținerea forței publice și pentru cheltuielile administrative, o contribuție comună este indispensabilă. Aceasta trebuie să fie distribuită egal între toți cetățenii, în raport cu posibilitățile lor”.
Articolul XIV
„Cetățenii au dreptul să constate ei înșiși sau prin reprezentanții lor necesitatea contribuției publice și s-o accepte în mod liber, să urmărească destinația care i se dă, să-i determine cuantumul, bazele, perceperea și durata.”
Articolul XV
„Societatea are dreptul să ceară socoteală oricărui funcționar public pentru modul în care își îndeplinește funcția.”
Articolul XVI
„Orice societate care nu asigură garanția drepturilor și nu statornicește separarea puterilor este lipsită de constituție.”
Articolul XVII
„Proprietatea fiind un drept inviolabil și sacru, nimeni nu poate fi privat de ea, cu excepția cazurilor în care necesitatea publică, legal constatată, pretinde în mod evident acest lucru, și cu condiția unei juste despăgubiri prealabile.”
Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului din 1793 este o secțiune a Constituției Primei Republici Franceze, proclamate la 24 iunie 1793 aprobate prin referendum, și suspendate în același an, apoi abrogate în 1795, iar astăzi lipsită de orice valoare juridică. Se deosebește de Declarația din 26 august 1789 printr-o orientare mult mai egalitaristă. Apar drepturile la asistență publică și la educație. Iacobină, ea consacră de multe ori suveranitatea națională și suveranitatea poporului, care trebuie să întemeieze noul regim.
Textul este cunoscut și pentru că consacră principiile revoluționare în scris. Ultimul său articol, în special, afirmă că „atunci când guvernul încalcă drepturile poporului, insurecția este, pentru popor și pentru fiecare parte a poporului, cel mai sacru dintre drepturi și cea mai indispensabilă dintre îndatoriri”. Reafirmă și clarifică datoria de rezistență la opresiune și reprimă infracțiunile aleșilor și funcționarilor publici, limitează mandatul acestora în timp. Ea stabilește un principiu al supremației politice asupra legalului, afirmând mutabilitatea constituției de către voința populară și afirmând că „o generație nu poate supune generațiile viitoare legilor sale”.
În ajunul Revoluției Franceze, legătura dintre cetățenie și vot nu era încă bine stabilită. Cei mai atașați rolul de cetățean sunt adesea și cei mai înflăcărați apărători ai democrației directe.
Marea noutate a perioadei revoluţionare este, pe de altă parte, legătura care se stabileşte acum între naţionalitate şi cetăţenie. Dacă în primele zile ale Revoluției, cetățenia era acordată cu generozitate străinilor care locuiau pe pământul național, regula s-a schimbat rapid și naționalitatea franceză a devenit o condiție sine qua non pentru dobândirea statutului de cetățean.
Sfera politică a cetăţeniei este, iniţial, limitată de distincţia dintre cetăţenii „activi” (putând vota şi candida în funcţie de vârsta lor, minim 25 de ani, şi cuantumul impozitelor lor, echivalent cu trei zile lucrătoare) şi „pasivi” (care au mai multe drepturi, dar nu cel de a vota sau de a fi ales). Votul este deci censal din start. După o scurtă aplicare a votului universal masculin pentru a alege Convenția în 1792, votul de recensământ a fost restabilit de Director în 1795. Acest sufragiu a continuat să se aplice în prima jumătate a secolului al XIX-lea, marturisind astfel o concepție încă restrânsă a cetățeniei. În 1848 a fost instituit votul universal masculin: de atunci principiul său nu va mai fi pus în discuție.
Cetățenia deplină este recunoscută treptat pentru categoriile excluse anterior: femei (ordinul din 21 aprilie 1944) și militari (legea din 1972). Sunt excluși din punct de vedere legal doar tinerii sub vârsta majoratului (înainte de 18 ani) și străinii non-europeni (care nu au naționalitatea uneia dintre țările membre ale Uniunii Europene).
Filosofi precum Thomas Paine, John Stuart Mill și Hegel au extins tema universalității în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În 1831, William Lloyd Garrison a scris într-un ziar intitulat The Liberator că încerca să-și înroleze cititorii în „marea cauză a drepturilor omului”. În 1849, un contemporan, Henry David Thoreau, a scris despre drepturile omului în tratatul său Despre datoria de nesupunere civilă, care a influențat mai târziu asupra drepturilor omului.
Multe grupuri și mișcări au reușit să realizeze schimbări sociale profunde de-a lungul secolului al XX-lea în numele drepturilor omului. În Europa de Vest și America de Nord, sindicatele au creat legi care acordau lucrătorilor dreptul la grevă, stabilesc condiții minime de muncă și interzic sau reglementează munca copiilor. Mișcarea pentru drepturile femeilor a reușit să obțină pentru multe femei dreptul de vot. Mișcările de eliberare națională din multe țări au reușit să alunge puterile coloniale. Una dintre cele mai influente a fost conducerea mișcării de independență a Indiei de către Mahatma Gandhi.
În 1919, în urma negocierilor asupra Tratatului de la Versailles, după sfârșitul Primului Război Mondial, se înființează Liga Națiunilor. Obiectivele Ligii au inclus dezarmarea, prevenirea războiului prin securitate colectivă, soluționarea disputelor dintre țări prin negociere, diplomație și îmbunătățirea bunăstării globale.
Liga Națiunilor a avut mandate de a sprijini multe dintre fostele colonii ale puterilor coloniale vest-europene în timpul tranziției lor de la colonie la stat independent. Descendenta directă a acestei organizații este ONU de azi.
