Conform Declarației Drepturilor Omului, acestea decurg din calitatea intrinsecă de om și nu pot fi abolite niciodată. Dacă în trecut definițiile omului puteau fi foarte restrictive și exclusive (am văzut în seria noastră de articole), în secolul nostru definiția omului devine din ce în ce mai incluzivă.
Deci drepturile omului sunt universale, egale și inalienabile, nu pot fi abolite, dar este adevărat că la nivel internațional este permisă suspendarea unora dintre aceste drepturi, în condiții foarte stricte, bine determinate și documentate.
Astfel unele drepturi ale omului pot fi suspendate numai dacă exercitarea lor pune în pericol drepturile comunității umane mai largi – iar la nivel internațional unitatea este națiunea. Acest lucru se aplică însă numai cu notificarea organismelor internaționale, numai cu justificări întemeiate și strict numai cât durează întemeierea acestor justificări. Există și drepturi care sub nicio justificare nu pot lua o pauză.
În condițiile Declarației Europene a Drepturilor Omului este prevăzută pentru statele semnatare derogarea de la drepturile omului.
Aceasta este acordată statelor – strict în condițiile de mai sus – dacă și cât timp pot justifica existența unei amenințări la adresa națiunii.
Art. 15 (derogarea în caz de stare de urgență) din Convenția Europeană a Drepturilor Omulului acordă guvernelor statelor părți, în împrejurări excepționale, posibilitatea de a deroga, temporar, limitat și controlat, de la obligația de a asigura anumite drepturi şi libertăți în temeiul Convenției. Aplicarea acestei prevederi se face cu respectarea următoarelor condițîi de procedură și de fond:
- dreptul de a deroga poate fi invocat numai în timp de război sau în alte situații de pericol public ce amenință viața națiunii;
- un stat poate lua măsuri care derogă de la obligațiile prevăzute în Convenție numai în măsura strictă în care situația o cere;
- derogările nu pot fi în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional;
- anumite drepturi din Convenție nu permit nicio derogare: Astfel, art. 15 § 2 interzice orice derogare în ceea ce privește dreptul la viață, cu excepția situației actelor licite de război, interzicerea torturii și a tratamentelor inumane ori degradante, interzicerea sclaviei și a aservirii, precum și regula „nicio pedeapsă fără lege“; de asemenea, nu poate exista o derogare de la art. 1 din Protocolul nr. 6 (abolirea pedepsei cu moartea în timp de pace) din Convenție, art. 1 din Protocolul nr. 13 (abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanțele) la Convenție și art. 4 (dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori) din Protocolul nr. 7 la Convenție.
La 5 iunie 2015, Ucraina a notificat Secretarul General al Consiliului Europei că, dată fiind starea de urgență din țară, autoritățile din Ucraina au decis aplicarea art. 15 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru a deroga de la anumite drepturi cuprinse în Convenție.
Până acum, opt state părți la Convenția Europeană a Drepturilor Omului – Albania, Armenia, Franța, Georgia, Grecia, Irlanda, Turcia și Regatul Unit – s-au prevalat de dreptul de derogare. Patru dintre aceste state au trebuit să justifice măsurile adoptate, în lumina cerințelor Convenției, și anume Grecia, Irlanda, Regatul Unit și Turcia.
Autoritățile naționale dispun de o marjă largă de apreciere privind amenințarea, potrivit informațiilor pe care le dețin. Trebuie acordată importanță hotărârilor executivului şi ale Parlamentului în materie. De asemenea, este necesar să se acorde o importanță deosebită aprecierii instanțelor naționale, care sunt mai bine situate pentru a evalua probele referitoare la existența unui pericol.
Așadar, chiar în caz de constatare a pericolului la adresa națiunii, cazul trebuie să fie bine demonstrat și adus la cunoștința organismelor internaționale. Un stat poate adopta măsuri derogatorii de la obligațiile sale decurgând din Convenție numai în limita strict impusă de situație.
Derogările nu pot fi incompatibile cu alte obligații din dreptul internațional
La nivel individual, peste tot în lume, este important ca drepturile omului să fie cunoscute și să intre în reflexul vieții publice. În mod mai mult sau mai puțin tacit există comunități și state care consideră că puterea religiei și cutumei locale ar trebui să prevaleze față de drepturile omului care sunt produsul unei declarații abstracte, care a luat naștere ca un rezultat al dezbaterii raționale.
Și acum exista locuri în lume în care este vie și are consecințe umane directe dezbaterea între, pe de o parte, revelația divină și modul ancestral de viață bazat pe revelația divină, și drepturile omului de cealaltă parte. Consecințele se văd mai ales la nivelul drepturilor femeilor, copiilor, minorităților etnice, sexuale și de gen.
La acest nivel dezbaterea despre om și umanitate continua, în timp ce în alte regiuni ale lumii se pune deja problema protejării dreptului la muncă al omului în fața înaintării inteligenței artificiale create tot de om.
Aparent cu toții știm ce este omul, dar în fapt umanitatea este în continuă definiție – și o dată cu ea, drepturile care decurg din umanitate și incidența acestora.
