O idee despre forța psihică pe care o are actul de mânca ne-o putem face atunci când citim romanul În căutarea timpului pierdut de Marcel Proust, unde degustarea unei prăjiturele pe nume madlenă evocă în memoria personajului o întreagă istorie de fapte și senzații.
- De ce se întâmplă acest lucru cu mâncarea?
Pentru că mirosul și gustul sunt simțuri străvechi, iar de senzațiile lor se leagă amintiri străvechi, care preced orice formă de limbaj. Aceste amintiri senzoriale sunt adesea primele amintiri pe care le are un om și câteodată cea mai veche dovadă a existenței unui psihism. Ele încorporează și afecte străvechi și astfel pot deschide realmente poarta spre capitole psihice foarte îndepărtate pe care memoria conștientă marcată de limbaj nu le-a putut înscrie, nicidecum păstra.
,,… într-o zi de iarnă, cum mă întorceam acasă, mama, văzînd că mi-e frig, mă îndemnă să beau, cum nu făceam de obicei, puţin ceai. Mai întîi am refuzat, dar, nu ştiu de ce, m-am răzgîndit. Ea trimise să mi se cumpere una dintre acele prăjituri mici şi durdulii, numite „Petits Madeleines;, care par a fi fost turnate în valva striată a unei scoici. Şi curând, maşinal, împovărat de ziua posacă şi de perspectiva unui mâine trist, am dus la gură o linguriţă din ceaiul în care lăsasem să ne înmoaie o bucăţică de prăjitură. Dar chiar în clipa cînd înghiţitura de ceai, amestecată cu fărâmituri din prăjitură, îmi atinse cerul gurii, tresării, atent la lucrul neobişnuit ce se petrecea în mine. O plăcere nespusă mă năpădise, izolată, fără noţiunea cauzei sale. Datorită ei, vicisitudinile vieţii îmi deveniseră indiferente, dezastrele ei, inofensive, scurtimea-i, iluzorie, ca atunci cînd iubeşti; eram umplut cu o esenţă preţioasă: sau mai curînd această esenţă nu era în mine, ea eram eu. Nu mă mai simţeam mediocru, supus capriciilor întîmplării, muritor. De unde putuse să-mi vină acea puternică bucurie? Simţeam că era legată de gustul ceaiului şi al prăjiturii, dar că le depăşea cu mult, nefiind, probabil, de aceeaşi natură. De unde se ivise? Ce însemna? Unde să o prind? Iau a doua înghiţitură, în care nu aflu nimic mai mult decît în prima, o iau pe a treia, care îmi spune încă şi mai puţin decît a, doua. E timpul să mă opresc, virtuţile băuturii par a scădea. Este limpede că adevărul pe care îl caut nu este în ea, ci în mine, ea l-a trezit, dar nu-l cunoaşte, şi nu poate decât să repete la nesfârşit, tot mai slab, aceeaşi mărturie pe care nu ştiu să o interpretez, pe care vreau cel puţin să i-o pot cere din nou şi să o regăsesc intactă, la dispoziţia mea, curând, pentru o limpezire decisivă. Pun ceaşca pe masă şi mă întorc către mintea mea. Ea trebuie să găsească adevărul. Dar cum?
Gravă incertitudine, de fiecare dată cînd mintea se simte depăşită de ea însăşi; cînd ea, căutătoarea, este totodată ţinutul obscur unde trebuie să caute şi unde tot ce ştie nu-i va sluji la nimic. Să caute? Nu numai: să creeze. Ea se află în faţa a ceva care nu este încă şi pe care numai ea îl poate realiza, făcându-l apoi să intre în lumina-i! Şi încep din nou sa mă întreb ce poate fi acea stare necunoscută, care nu aducea cu sine nici o probă logică, ci doar evidenta fericirii sale, a realităţii sale, în faţa căreia celelalte dispăreau și să încerc să o fac să apară din nou. Mă întorc cu gândul la clipa cînd am luat în gură prima linguriţă de ceai. Regăsesc aceeaşi stare, fără nici o nouă limpezire. Îi cer minţii mele să mai facă un efort, să aducă iar la lumină senzaţia care fuge. Şi, pentru ca nimic să nu oprească elanul cu care va încerca să o prindă iarăşi, îndepărtez orice obstacol, orice idee străină, îmi pun la adăpost urechile şi atenţia de zgomotele din camera vecină, parcă simţind că mintea mea se oboseşte fără a izbuti, o silesc, dimpotrivă, să fie, de data asta, distrată, să se gîndească la altceva, să-şi refacă puterile înaintea unei încercări.
Fac gol în faţa ei, îi pun din nou înainte gustul încă recent al primei înghiţituri, şi simt cum apare în mine ceva care se mişcă, ar vrea să se înalţe, ceva desprins parcă de pe fundul unei mări, de la o mare adîncime; nu ştiu ce este, dar urcă încet; simt rezistenţa şi aud murmurul distanţelor străbătute. Desigur, ceea ce palpită astfel în adâncul meu este probabil imaginea, amintirea vizuală care,, legată de acel gust, încearcă să-l urmeze pînă la mine. Dar ea se zbate prea departe, prea nedesluşit; abia dacă percep răsfrîngerea neutră unde se confundă insesizabilul vârtej al culorilor răscolite; dar nu pot să desluşesc forma, să-i cer, ca singurului interpret cu putinţă, să-mi traducă mărturia contemporanului său inseparabil, gustul, să-i cer să-mi spună despre ce împrejurare anume, despre ce epocă din trecut este vorba. Va ajunge oare pînă la suprafaţa conştiinţei mele clare această amintire, clipa veche pe care atracţia unei clipe identice a venit să o cheme de atît de departe, să o tulbure, să o ridice din adâncurile mele? Nu ştiu. Acum nu mai simt nimic, s-a oprit, a coborât poate din nou; cine ştie dacă va mai urca vreodată din noaptea sa. De zece ori trebuie să reîncep, să mă aplec către ea. Şi de fiecare dată, laşitatea care ne îndepărtează de orice muncă dificilă, de orice operă importantă, m-a sfătuit să renunţ, să-mi beau ceaiul gîndindu-mă doar la plictiselile mele de astăzi, ia dorinţele mele de mâine, care se lasă rumegate atât de uşor, iar dintr-o dată amintirea mi-a apărut. Gustul era cel al prăjiturii pe care duminica dimineaţa, la Combray (pentru că în acea zi nu ieşeam din casă înainte de ora slujbei religioase), cînd mă duceam să-i spun bună dimineaţa în camera ei, mătuşa Leonie mi-o oferea după ce o înmuiase în infuzia ei de ceai sau de flori de tei. Vederea micuţei madeleine nu-mi amintise nimic înainte de a fi gustat din ea; poate pentru că, văzând adeseori asemenea prăjituri de atunci încoace, fără să le mănânc, pe poliţele cofetarilor, imaginea lor părăsise acele zile din Combray pentru a se asocia cu altele, mai recente; poate pentru că, din aceste amintiri părăsite vreme atât de îndelungată în afara memoriei, nimic nu mai supravieţuia, totul se dezagregase; formele – şi cea a micii prăjituri în formă de scoică, atât de grasă şi senzuală sub cutele-i severe şi pioase – erau abolite, sau, pe jumătate adormite, îşi pierduseră forţa de expansiune care le-ar fi îngăduit să ajungă pînă la conştiinţă. Dar cînd dintr-un trecut vechi nimic nu mai subzistă, după moartea fiinţelor, după distrugerea lucrurilor, singure, mai fragile, dar mai vii, mai imateriale, mai persistente, mai fidele, mirosul şi gustul rămîn încă multă vreme, ca nişte suflete, să-şi amintească, să aştepte, să spere, pe ruina a ceea ce mai există, să poarte neclintite edificiul imens al amintirii. Trebuia să las pentru mai târziu încercarea de a descoperi de ce această amintire mă făcea atît de fericit.,,
Actul de a mânca are forță psihică!