Copiii nu s-au bucurat dintotdeauna de locul pe care îl ocupă în prezent în societate. În întreaga istorie a omenirii, ideea de a le acorda protecție reprezenta cel mult o preocupare a părinților, nicidecum un obiectiv al societății și instituțiilor sale.
Declarația Drepturilor Copilului
Ideea elaborării unui document internațional care să cuprindă drepturile copilului îi aparține lui Eglantyne Jebb (1876-1928), care a fondat prima organizație Salvați Copiii în 1919, la Londra.
Revoltată de consecințele Primului Război Mondial și ale Revoluției Bolșevice din Rusia (mii de copii mureau zilnic din cauza bolilor și a foametei în toate țările Europei), Eglantyne Jebb a luat decizia de a se dedica salvării și îmbunătățirii vieții copiilor din întreaga lume. De aceea, scopul urmărit a fost de a crea o organizație internațională puternică în măsură să intervină și în zonele mai puțin cunoscute, unde protecția copilului nu era aplicată, iar conceptul de drepturile copilului era inexistent. Programele dezvoltate în acea vreme urmăreau în special combaterea foametei și asigurarea asistenței medicale copiilor.
Astfel, prin perseverență și implicare activă, Eglantyne Jebb a conceput și a promovat adoptarea, în 1924, de către Liga Națiunilor (astăzi, Organizația Națiunilor Unite) a Declarației Drepturilor Copilului, primul document internațional prin care comunitatea internațională a afirmat urgența protecției copiilor împotriva abuzurilor și neglijenței, cerând statelor membre să-și asume responsabilitatea și să aloce resurse în acest sens. Această Declarație, alături de forma sa extinsă din 1959, reprezintă sursele de inspirație folosite la redactarea Convenției Națiunilor Unite privind Drepturile Copilului din 1989.
„Dată fiind lipsa sa de maturitate fizică și intelectuală, copilul are nevoie de protecție și îngrijire specială, inclusiv de o protecție juridică adecvată, atât înainte cât și după nașterea sa.” se spune în
Declarația Drepturilor Copilului
Cele 42 de drepturi ale copilului, așa cum se regăsesc în Convenția privind Drepturile Copilului, sunt strâns legate unele de celelalte și au toate aceeași importanță.
România a fost printre primele state care au ratificat Convenția ONU
România a fost printre primele state care au ratificat Convenția ONU, în anul imediat următor adoptării sale în cadrul Adunării Generale a Națiunilor Unite, prin Legea nr. 18 din 28 septembrie 1990. În anul 2004, a fost adoptată și o lege specială pentru protecția și promovarea drepturilor copilului (Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare).
La nivel european, Tratatul de la Lisabona (2007), semnat de toate statele membre ale Uniunii Europene, promovează în mod explicit protecția drepturilor copilului (art. 2), iar prin art. 24 al Cartei drepturilor fundamentale, stabilește că toți copiii au dreptul la protecția și îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor, ei putând să-și exprime în mod liber opinia, aceasta fiind luată în considerare în funcție de vârsta și gradul lor de maturitate.
În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial. De asemenea, Carta stabilește că orice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său.
Conform prevederilor Convenției, copilul trebuie tratat cu respect, iar statul este obligat să îi asigure cele mai bune condiții de dezvoltare, să respecte drepturile copilului și normele de protecție a copilului. Drepturile copilului conținute în Convenție trebuie să fie aplicate tuturor copiilor, fără discriminare.
- Copiii au drepturi specifice deoarece trebuie să beneficieze de o protecție specială, de care adulții nu au nevoie. Copiii depind de oamenii din jurul lor înainte de a se maturiza și au nevoie să fie ajutați să se dezvolte armonios și să devină adulți independenți, capabili să respecte drepturile celor mai vulnerabili decât ei.
- Copiii trebuie ajutați să afle cât mai multe lucruri despre drepturile care-i protejează. Faptul că sunt încurajați să se gândească la aceste drepturi și să vorbească despre ele cu alte persoane, poate contribui semnificativ la dezvoltarea lor. Un copil care își cunoaște drepturile poate vedea dacă familia și prietenii săi respectă aceste drepturi și va fi în măsură să respecte, la rândul său, drepturile altora.
- Fiecare copil are dreptul la viață, la educație, la o dezvoltare armonioasă și la viață de familie. Convenția a consacrat „principiul interesului superior al copilului” (art. 3). Acest principiu a fost integrat și în legislația românească, prevalând în toate demersurile și deciziile care privesc copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești. De altfel, principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal, în determinarea acestuia avându-se în vedere cel puțin următoarele aspecte:
– nevoile de dezvoltare fizică, psihologică, de educație și sănătate, de securitate și stabilitate și apartenență la o familie;
– opinia copilului, în funcție de vârsta și gradul de maturitate;
– istoricul copilului, având în vedere, în mod special, situațiile de abuz, neglijare, exploatare sau orice altă formă de violență asupra copilului, precum și potențialele situații de risc care pot interveni în viitor;
– capacitatea părinților sau a persoanelor care urmează să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia;
– menținerea relațiilor personale cu persoanele față de care copilul a dezvoltat relații de atașament.
Autoritățile trebuie, de asemenea, să respecte drepturile și responsabilitățile familiei de a-și ghida și îndruma copiii, astfel încât, pe măsura ce cresc, aceștia să învețe să-și folosească în mod corespunzător drepturile (articolul 5).
Convenția nu urmărește să transfere, de la părinți la autoritățile statului, responsabilitățile cu privire la copii. Din contră, Convenția stabilește că autoritățile au datoria să protejeze și să sprijine familiile, astfel încât acestea să își poată îndeplini rolul esențial de a avea grijă de propriii copii. Autoritățile trebuie să se asigure că nevoile copilului sunt satisfăcute, respectând în același timp drepturile și responsabilitățile familiei de a-i crește pe copii așa cum se cuvine.
De cele mai multe ori, familia acționează în interesul superior al copilului, însă, în anumite situații, autoritățile trebuie să asigure copiilor protecție împotriva relelor tratamente.
