Oare atunci e când s-a scris povestea în Biblie, pe când rătăcea Fecioara să nască pruncul sfânt?
- Sau atunci e când și magii și păstorii au primit semn și s-au unit și-au venit să vadă pruncul și să-i aducă daruri?
- Sau atunci e când eram noi mici și familia se aduna și împodobea bradul, și bunicii povesteau că nu are să mai fie nicicând că pe vremea lor?
- Oare atunci e pe vremea când Crăciunul se sărbătorea pe furiș dacă pica în timpul săptămânii și părinții nu-și puteau lua învoire de la serviciu?
Sau, dimpotrivă, fiecare are atunci-ul propriu, pe care l-a lustruit cu mângâieri o viață întreagă, atunci-ul unei ocrotiri și iubiri infinite și necondiționate?
Da, din toate acestea e făcut atunci-ul de care zic. Practic, atunci-ul este inversul lui acum.
Atunci e acel cuvânt care face din trecut legendă. Nu e nimic rău în asta, dar s-o știm și noi.
Nu e niciun mister că memoria re-creează în aceeași măsură în care-și amintește. Dar, cum ziceam, s-o știm și noi.
Să fim conștienți de acest lucru atunci când ne credem mai săraci sau dimpotrivă, mai șmecheri față de un atunci pe care-l avem întipărit în minte, când ne credem mai proști și mai răi, sau dimpotrivă, ne credem mai rafinați față de un reper din trecut în care ne înrădăcinăm – era să scriu încăpățânăm.
Crăciunul e un timp special pentru a hrăni mituri de tot felul – și e foarte înduioșătoare grija unui părinte care-și sfătuiește prâslea cel isteț să-i scrie lui Moș Crăciun în scrisoare că vrea un telefon nou cu aplicații AI! Miturile se bat cu nonșalanță cap în cap, și acesta este privilegiul lor și calitatea de bază care le face atrăgătoare.
Desigur, nu suntem aici să demascăm mituri în ziua de Crăciun și să trecem drept Grinch – deși poate ar fi bine să amintim că Grinch a devenit Grinch tocmai pentru că iubea Crăciunul!
Și poate că merită să ne gândim în acest Crăciun ce fel de mituri hrănim și ce realități uităm cu această ocazie. Hrănim mitul unui Moș Crăciun misterios și aducător de fel și fel de lucruri, dar uităm îndeobște de un moment și mai misterios din povestea Crăciunului, acela în care păstori și magi primesc un semn, recunosc semnul și merg exact acolo unde trebuie, pentru a recunoaște vestea bună și a o da lumii. Atenție, nu e internet, nu e social media, poate e puțină astrologie, dar și o revelație comună.
Merită să luăm drept reper acest moment în care oameni atât de diferiți, în țări îndepărtate și de condiții sociale diferite ajung simultan la aceeași concluzie.
Atunci a fost posibil.
Acum vedem că se comunică mult și explicit, dar rezultatul este că diferențele se adâncesc. Oare este la mijloc tipicul discurs sau situație de ˝atunci versus acum˝? Oare ne deosebim atât de mult de oamenii aceia de atunci?
Sau ne deosebim de fapt foarte puțin, dar am prins obiceiul de a ne concentra pe ceea ce ne desparte mai mult decât pe ceea ce ne apropie?
După un decembrie halucinant – pe care în urmă cu câteva luni mai nimeni nu-l anticipa – hai să nu ne fie Crăciunul o simplă pauză și-o scufundare într-o dorită iluzie, ci să ne fie un prilej de a exersa fiecare, cu mijloace proprii și în câmpul social propriu, câteva din virtuțile semi-uitate ale acestei sărbători: înțelegerea și acceptarea. Și empatia acolo unde nu putem înțelege, și conversația blândă acolo unde nu putem accepta.
Deschide ușa, creștine!
