Recent, la un spectacol de Mărțișor desfășurat în București, pe scenă se aflau artiști din Franța. Unul dintre ei a povestit: vine 8 martie, iar soția mea va primi, ca în fiecare an, mailuri militante de la organizații feministe militante. Știu că la voi, în România, femeile primesc flori și daruri. Ce bine ar fi dacă, pe lângă mailurile militante, șoția mea ar primi și ea flori și daruri de la colegii bărbați!
Publicul a aplaudat, femeile din România s-au simțit privilegiate.
Ceea ce a vrut să spună artistul a fost că într-adevăr, femeile au nevoie de mai multă celebrare, de apreciere, de sărbătoare.
Noi, la porțile Orientului, am crescut cu acest gen de celebrare. Deși, istoric, 8 martie este o zi de luptă pentru egalitatea femeilor, la noi a ajuns mai degrabă ca o celebrare a mamelor, dar și a femeilor în general, o zi în care, într-adevăr, femeile primesc flori și daruri. O zi a Zeițelor, o celebrare modernă în care ne amintim de realizările unor femei strălucitoare și remarcabile, în care povestim de prima femeie arhitect, de prima femeie jurist, de femei filantrop, de femei-chirurg, de femei care au fost reper în medicină sau alte științe, de inventatoare și aviatoare, de sportive și creatoare de coduri, de spioane care au scris istoria, de scriitoare care au scris istoria literaturii și de artiste celebre. Multe dintre aceste deschizătoare de drum sunt românce. Le celebrăm și ne mândrim cu ele. Flori și daruri, cum spunea prietenul nostru francez – și poate mai puține mailuri de la organizații feministe, deși uneori vin și acestea.
„Numai de 8 martie primeam flori de la el, în rest bătaie“ povestește Amalia O., una dintre femeile care se adresează uneia dintre puținele fundații care se ocupă în prezent cu protecția femeilor împotriva violenței domestice.
Da, câteodată celebrarea este numai vârful aisbergului, iar femeile duc greul unei societăți în care valorile se află în plină schimbare… de vreo sută de ani! Nici pe deplin educate, dar obligate să meargă la școală, nici pe deplin emancipate, dar nici 100% respectate în calitate de soții, nici cunoscându-și drepturile, dar nici fără drepturi, nici capabile de a se întreține singure, dar obligate să muncească, nici suficient de stăpâne pe corpul lor, dar suficient de liberale pentru a avea copii chiar de la 13 ani și în afara căsătoriilor, câteodată căzând pradă traficului uman din foame de iubire și protecție sau chiar din visuri de independență, femeile celeilalte Românii ne dezvăluie contradicțiile pe care stă societatea noastră actuală, unde valorile patriarhale par a fi în cădere liberă, fără multe alternative viabile social și economic, unde mentalitățile și atitudinile reflectă acum numai reversul acestor valori.
„Familia tradițională“ este criticată, dar apreciem cuplurile și familiile și criticăm aspru femeile care declară public că nu doresc să fie mame. Femeile perfecte despre care citim în reviste sunt și mame și antreprenoare de succes și creatoare, ba chiar și sportive, toate în același timp.
Femeile au drept de vot, voturile lor sunt dorite și atrase, dar puține sunt cele care se impun în parlament sau guvern și aproape toate au parte de critici nemiloase, negreșit mai aspre decât cele de care au parte bărbații care comit aceiași faux pas.
Feministele vorbesc aici despre „dublu standard“ – adesea îl putem recunoaște în acțiune și prea puțin ne simtim consolate de faptul că așa s-a petrecut… cam de când ni se spune că a fost creată lumea. Adică lumea patriarhală.
Lumea patriarhală incepe cu un mare vinovat, pardon, cu o mare vinovată: femeia. Ea aduce păcatul în lume, așa cum ni s-a repetat de mii de ori. A, da, aduce și cunoașterea binelui și răului, asa scrie în Cartea Sfântă, dar peste asta s-a trecut mai lejer. Aduce și ieșirea din păcat, spun tot cărțile sfinte. Timp de mai mult de un mileniu statutul unei femei era măsurat în funcție de distanța la care respectiva se afla de cei doi poli ai feminității: femeia păcătoasă, la limită prostituata, și femeia virtuoasă, virginală. Cu foarte rare – dar notabile – excepții, femeile nu aveau acces nici la proprietate, nici la educație și nici la putere. În unele state dreptul la vot a fost acordat femeilor după al doilea război mondial.
Ziua Internațională a Femeii a fost adoptată în 1977, printr-o rezoluție a Adunării Generale a ONU și a fost celebrată pentru prima oară la 28 martie 1909 în urma unei decizii a Partidului Socialist American sub denumirea „Ziua națională a femeii“.
Spre sfârșitul secolului XIX, mai peste tot în lume femeile erau numai jumătate de cetățeni: aveau mai multe îndatoriri decât drepturi, iar dintre drepturi lipseau dreptul la vot și pe alocuri și dreptul de a deține proprietăți. În unele țări, însă, femeile au reușit să obțină dreptul de vot până la finalul secolul al 19-lea; în 1893, Noua Zeelandă a devenit prima țară autoguvernantă ce a acordat votul tuturor femeilor peste 21 de ani.
Militantele pentru dreptul la vot al femeilor din Marea Britanie, sufragetele, au încercat să ia cu asalt Parlamentul, în urma acestor acțiuni fiind atacate și agresate sexual în timpul bătăilor cu poliția, au pus bombe pentru a deteriora bisericile și proprietățile, înfruntând mânia și ridiculizarea în mass media. Încarcerate, sufragetele intrau în greva foamei, însă organele guvernului le hrăneau cu forța. Moartea uneia dintre sufragete, Emily Davison, a făcut înconjurul lumii, aceasta aruncându-se în fața calului regelui, la întrecerea de cai Epsom Derby din 1913. Campania sufragetelor a fost suspendată odată cu începerea Primul Război Mondial, în 1914. După război, legea privind Reprezentarea Actului Poporului din 1918 a acordat dreptul de vot femeilor peste 30 de ani, cu anumite calificări de proprietate. Zece ani mai târziu, femeile au obținut egalitatea electorală cu bărbații, când legea privind Reprezentarea Poporului din 1928 a acordat dreptul de vot tuturor femeilor cu vârsta de 21 de ani.
În anul 1917, ultima duminică din februarie conform calendarului pe stil vechi a coincis cu ziua de 8 martie pe stil nou. Femeile din Sankt Petersburg au declanșat o grevă cerând încheierea Primului Război Mondial, sfârșitul raționalizării alimentelor și abolirea dinastiei țariste, sub deviza “Pace si pâine”. Greva s-a răspândit în întregul oraș, ceea ce a dus la Revoluția din Februarie. Noul guvern provizoriu a garantat dreptul femeilor la vot pentru femeile din ceea ce fusese Imperiul Rus. După Revoluția din Octombrie, comuniștii Alexandra Kollontai si Vladimir Ilici Lenin au declarat 8 martie ca sărbătoare oficială în Uniunea Sovietică.
Când Ziua Femeii a fost readusă la viață în Occident, a apărut și legenda că data 8 martie a fost aleasă în memoria unei greve din 1857 a muncitoarelor din industria textilă din New York. Se pare însă că nu există nici o sursă care să ateste existența acestei greve și legenda a apărut pentru a justifica solidaritate între mișcarea feministă și cele muncitorești de stânga, dar și pentru a separa sărbătoarea de originile comuniste.
Moravurile însă evoluează repede și deja unii reprezentanti au autorităților zilelor noastre încep să se îndoiască de faptul că știu să răspundă la întrebarea: ce este o femeie?
De ce am făcut atâta recapitulare istorică?
În primul rând pentru a ne aprecia aici și acum, pentru a ști ce și cum suntem acum, fără să ignorăm trecutul. Să nu privim în urmă cu mânie, să nu privim nici cu visătoare nostalgie, să nu ne iluzionăm asupra trecutului, dar nici asupra prezentului. Cu toții, ca ființe umane, suntem diferiți, dar suntem egali. Iar asta nu are de ce să ne impiedice să ne celebrăm unii pe alții, dacă se poate, în fiecare zi, tocmai apreciind ceea ce am învățat în aceste milenii de lupte, alianțe, armistiții și, da, iubire!
