Evenimentele ultimelor zile s-au încăpățânat parcă să ne arate cât de dezbinați suntem. Dar suntem oare? Oare sub disputele care par a înflori în zilele acestea de zavistie nu stă oare un val comun, o trezire la viață? O deșteptare?
Oare ce ne-au revelat ultimele evenimente? Nu mai mult decât nevoia pe care o avem cu toții de a fi ascultați, de a scutura tăcerea ultimilor ani, așternută deasupra noastră cu greutatea de plumb a fricii. Din pandemie în războiul de la graniță, am trăit în ultimii ani spaime despre care credeam că au rămas închise undeva adânc în sipetul istoriei. Uniți în tăcere, le-am îndurat niște ani. Ultimele zile ne-au găsit însă dispuși a ne exprima, uniți în vehemență. Ne exprimăm cu entuziasm unii împotriva altora, totuși ar trebuisă stăm puțin și să ne gândim mai bine.
Și mai ales să nu uităm de mai sus menționatul sipet al istoriei, el merită tot timpul să fie vizitat. Și dacă tot ne amintim, vrând-nevrând de Marea Unire, să ne-o amintim complet. Să ne amintim și de oamenii acelei vremi și de spaimele acelei vremi, bântuite de un război și o molimă, mult mai prezente și mai sângeroase. Unirea au făcut-o atunci oameni care au știut că dincolo de toate acestea, de spaime și neputințe comune, se afla și creștea un vis comun, mai mare decât visele lor personale. Mai mare decât ceea ce credeau pentru moment despre ei și aproapele.
Să ne amintim de responsabilii și conducătorii de atunci, de multe ori subestimați, acuzați de a fi „doar o femeie” sau „doar un venetic”, să ne amintim de oamenii simpli care au susținut unirea care au trecut și ei drept „doar niște ignoranți”. Să ne amintim de înțelepciunea și istețimea lor, de demnitatea lor și de simțul măsurii, de claritatea de care au dat dovadă urmărind un scop mai înalt decât imediatul. Și mai ales mai profund decât fricile momentului. Unirea a fost făcută cu măreție, dar și cu istețime, cu prezență de spirit, ținând seama de toți factorii momentului.
E bine să ne amintim de oamenii care au făcut marea unire mai ales acum, când ne vine așa de ușor să-l etichetăm pe cel din fața noastră, când credem că avem argumente, dar uităm de ceea ce împărtășim cu toții: pasiunea de visa ceea ce e mai bun pentru noi, pentru pământurile acestea și oamenii lor, care sunt și oamenii noștri.
De aceea vă propun să sărbătorim 1 decembrie anul acesta unindu-ne într-un efort comun de a-l înțelege pe aproapele nostru care, întâmplător sau nu, se află de dată această de cealaltă parte a urnei.
Ce îți propun concret ție, cititorule și ce-mi propun mie? Să mă uit cu atențiela celălalt om care (va) pune buletinul său în urnă, nu disprețuitor, dar nici pur empatic sau sentimental, nu temător, dar nici condescendent, nu ca și cum aș ști tot despre el și mai ales despre ceea ce îl mișcă, ci să-l privesc exact așa cum este, un om ca și mine. Probabil sunt mai multe lucrurile care ne apropie decât cele care ne despart. Pornind de la ele, putem construi împreună. Nu, nu e târziu, și încă ne mai trebuie vreme să respirăm. Să chibzuim, nu să reacționăm pur și simplu .
Dacă trăim unirea în simțirea pe care o împărtășim și care ne spune că acum e important să ne facem auzit glasul, atunci să fie atunci unire și în cuget. Nu trebuie să gândim la fel, ci să gândim împreună, pentru că suntem împreună.
De fapt la asta se referă versurile poeziei care a ajuns imnul nostru național. Considerate adesea revendicative, versurile „Deșteaptă-te române din somnul tău de moarte” sunt în primul rând un îndemn de a ne aduce aminte de noi ca ființe prezente și cugetătoare. Iar cugetarea, gândirea, nu poate fi decât critică; dacă nu e critică nu e gândire, ci o simplă memă. Așadar, să nu fim meme și etichete, ci cuget și simțiri, ca și înaintașii noștri.
Deșteaptă-te, române și întinde mâna, să dăm mână cu mână!
