Muzica poate să ajungă la cele mai profunde resurse sufletești ale fiecăruia dintre noi. Cu această convingere am întâmpinat-o pe doamna Nelly Miricioiu, una dintre cele mai aclamate soprane născute în România, de faimă internațională. Am stat de vorbă pe îndelete la sediul Fundației Copii în Dificultate. Nelly Miricioiu, născută la Adjud, acum rezidentă în Marea Britanie, este una dintre susținătoarele cele mai entuziaste ale Fundației, iar discuția noastră a pendulat de la muzică la sensul profund al actelor generoase și mai ales al susținerii pe care o acordăm copiilor.
Mulțumesc pe această cale gazdei noastre primitoare, doamna Valentina Smith, președintele Fundației CID, al cărei mesaj țin să îl transmit chiar în deschiderea acestui interviu:
˝Sperăm să putem cultiva încet-încet printre români mentalitatea de a dona. Și sperăm ca mesajele să vină de la mai mulți oameni care au putere, poziție, influență. În străinătate a dărui și a face voluntariat a devenit o tradiție, este ceva care se deprinde inclusiv la școală. A dărui pentru copiii defavoraizați, a-i vizita în grupuri mici, cu școala: iată probabil cea mai bună strategie anti-bullying și pro-empatie.˝
Nu aș putea deschide relatarea discuției mele cu fascinanta Nelly Miricioiu fără să menționez formidabilul magnetism al personalității și vocii ei, care m-au captivat complet timp de peste două ore, iar impresia puternică lăsată de discuția noastră a durat zile bune. Am învățat multe de la ea în acest scurt interval, lucruri care se pot transmite prin cuvinte, cum sunt cele pe care le voi transcrie, dar și foarte multe lucruri care nu se pot transcrie, ci se pot doar simți dintr-o întâlnire directă.
O să încep cu o scurtă biografie a artistei:
Născută în Adjud, România, Nelly Miricioiu a început să cânte la vârsta de cinci ani și a fost considerată un copil minune. La nouă ani, a început să studieze pianul, iar la 14 ani a câștigat primul ei concurs de canto – „Tinere talente, mari speranțe”. La 18 ani a cântat în La serva padrona de Pergolesi și s-a înscris la Conservatorul din Iași, continuându-și studiile cu Tibi Popovici. În 1972 a fost cea mai tânără concurentă la Concursul de Canto Francisco Vinas din Barcelona, iar în 1975 a câștigat premiul întâi la primul Mare Premiu Maria Callas din Atena. Au urmat mai multe premii întâi la concursuri din Geneva, Paris, Sofia și Oostende.
Nelly și-a făcut debutul în opera în dificilul rol al Reginei Nopții din Flautul fermecat de Mozart – la Opera din Iași, și a continuat să cânte la Opera din Brașov între 1975-1978.
În 1981, a fugit de regimul comunist și, câteva luni mai târziu, a debutat la Opera Scoțiană din Glasgow în rolul Violetta La Traviata.
De la debutul său la Covent Garden în 1982 în rolul lui Nedda din I Pagliacci, alături de John Vickers, Piero Cappuccili și Thomas Allen, și de la debutul triumfal de la Scala în 1983 în rolul lui Lucia di Lammermoor, Nelly a fost ascultată în toate marile opere ale lumii. A lucrat cu unii dintre cei mai prestigioși dirijori și regizori în roluri principale, printre care Toșcă (cu Jose Carreras, Jose Cura, Neil Shicoff), Mimi La Boheme (cu Placido Domingo), Violetta La Traviata (cu Franco Bonisolli, Roberto Alagna, Renato Bruson, Alfredo Kraus) și alături de mulți alți artiști de renume ai vremii.
Nelly și-a găsit nișa în repertoriul bel canto și în dedicarea sa pentru redescoperirea operelor uitate. Aclamată universal pentru sunetul său delicios, tehnica frumos construită și prezența scenică teatrală excepțională, Michael Davdison a scris despre ea pentru revista Opera: „Timbrul extrem de individual al vocii lui Miricioiu, imaginația și intensitatea ei, gama excepțională și simțul ritmului fac din aceasta o interpretare unică.”
Acum Nelly Miricioiu locuiește în Scoția. Pe lângă faptul că este una dintre cele mai importante artiste, cu o carieră de peste treizeci de ani, Nelly este acum foarte solicitată că tutore invitat, maestră și profesoară de canto. Deține posturi regulate la Jette Parker Young Artists Scheme de la Covent Garden, The Mediterranean Opera Studio & Festival, precum și atât la Festivalul y Academia de Musica en Tequila, cât și la Opera Studio Beckmann din Mexic. Susține cursuri de master în Londra, Olanda, Barcelona, România și Filipine și a îndrumat tineri cântăreți la ENOA din Riga, London Masterclasses, Conservatorul din Maastricht, Academia Internațională de Canto din Țara Galilor. Lucrează în privat cu tineri cântăreți și artiști de cel mai înalt nivel.
Cu ce ocazie ați venit acum în România?
Am susținut un masterclass de canto la invitația Fundației Remember Enescu, prezidată de doamna Mihaela Tomescu. Nu știam care e nivelul aici în București – și am rămas foarte uimită de nivelul de cunoștințe și de înțelegere. Știam că noi românii suntem talentați și într-adevăr am fost așa de mulțumită că am avut posibilitatea să țin un masterclass care mi-a demonstrat încă o dată cât este de important să ai o bază, să ai un drum în care profesorul îți arată calea. Am scris în notele mele pentru fiecare elev: Felicitări profesorului! Ca profesor, odată ce începi să înțelegi cum se propagă sunetul, îl dezvolți în forma în care copilul respectiv are nevoie, îl dezvolți în forma în care natura lui îl ajută – eu am fost așa crescută. În schimb în străinătate sunt foarte multe persoane care predau canto încercând să pună anumite reguli care nu există. Vocea este ca un izvor de apă, fiecare are propria voce, care trebuie cunoscută ca atare și valorificată ca atare. Aici, da, intervine disciplina. Dar la bază vocea nu are bariere și reguli arbitrare.
De ce vă e dor când vă gândiți la România?
De fapt mie nu mi-a fost dor niciodată de România, pentru că România a fost cu mine și în mine tot timpul. Eu n-am avut o detașare de țară – nu a existat niciun loc în mintea mea în care n-am fost româncă sau nu am fost conștientă de raiul în care eu am crescut. Deci nu avea cum
să-mi fie dor. Am plecat din motive politice, cu niște impresii despre anumiti oameni, o pleiadă de răuvoitori, cum era pe atunci în comunism – de astfel de lucruri nu aveam cum să-mi fie dor. Pentru mine mereu locurile sunt legate de oameni. Primeam în câte un interviu întrebarea: ce teatru de operă ți-a plăcut? Dar eu niciodată nu spun ce teatru mi-a plăcut. Pot să spun că mi-au plăcut oamenii din țara cutare. Și de aici din România eu am întotdeauna am tras această melancolie. Iar în cântul meu, întotdeauna am pus doina. Dintr-un anumit punct de vedere, cântul meu a fost foarte românesc, dar foarte stilizat și acordat cu acest belcanto.
Tocmai s-a încheiat la București Festivalul Enescu, o demonstrație vie că românii fac muzică, iubesc muzica, respiră muzica. La un moment dat, festivalul a avut și un slogan: Generozitate prin Muzică. E adevărat că muzica ne face mai generoși?
Da – și vă dau și un exemplu excepțional. Daniel Barenboim a făcut o orchestră internațională cu membri din Israel și Palestina – în documentarul care se poate vedea online este incredibil să observi drumul acestor oameni care proveneau din medii antagoniste și în final au devenit o singură orchestră. La început nici nu se uitau unul la altul, apoi, încetul cu încetul, au devenit prieteni. Bineînțeles că muzica deschide sufletul – dar și omul trebuie să vrea să se deschidă. Sunt încă mulți care spun: ce-mi trebuie mie muzică? Neștiind nici măcar ce poate să ofere. Un singur gen muzical nu-ți deschide căile și nu-ți arată și alte detalii care s-ar putea să te fericească un pic mai mult. Astfel ne limităm, iar în momentul în care noi ne limităm și viața se termină. Nici eu nu sunt așa, nici soțul meu nu este așa. Și dacă te-ai retras la pensie, găsești altceva care să te intereseze. O doamnă – care a obținut de altfel premiul Nobel și ea însăși avea vreo 80 ceva de ani – a demonstrat că de fapt noi nu îmbătrânim. Sunt anumite celule care dispar, normal, dar sunt alte celule care așteaptă ca eu să le stimulez, să-mi găsesc un alt drum prin care să-mi observ viața și să-mi folosesc viața într-un fel sau altul. Mama zicea odată: să nu faci umbră pământului degeaba. Am de acasă o serie de vorbe foarte mucalite și înțelepte după care m-am condus în viață. Le mai spus și elevilor din când în când – mă străduiesc să le traduc. Cel mai greu îmi vine să traduc zicala unde dai și unde crapă. Eu nu predau cântul ca pe niște instrucțiuni exacte despre cum se face, ci orientez intenția elevului într-un anumit loc, ca să am rezultate în alt loc. Și atunci pentru mine este exact așa: unde dai și unde crapă! Nu reușesc nicicum să traduc asta. Dar când îi învăț pe români am o satisfacție nemaipomenită că pot să le spun fraza asta!
Obișnuiți să faceți acte de caritate sau CID este prima cauză care v-a atras atenția?
Am actele mele de caritate în Anglia, tot pentru copii – este vorba despre ambulanțe aeriene. Dorința mea a fost întotdeauna să fac bine. Așa am văzut acasă: tata și mama ajutau multe persoane care nu aveau serviciu sau care nu aveau o casă. Îi țineam la noi acasă. Iar eu am vrut întotdeauna să ajut România. Povestea este că niciodată nu a apelat nimeni la mine. Chiar din vremurile de demult, când puteam să fac concerte care puteau să aducă foarte mulți bani și să ajute România. Dar eu personal nu pot să fac o fundație, nu am aceste posibilități. Iar când Valentina Smith a venit și m-a întrebat dacă pot să fac acest act de caritate, am fost onorată și fericită că mi se dă posibilitatea. Nu pot să mă duc singură în stradă și să întreb cine vrea ajutor? Nu îmi place ideea de a da bani pentru cauze caritabile care nu sunt supravegheate într-un anumit fel. Mereu ai ideea că banii se pot pierde pe drum și nu ajung la persoanele care au nevoie. Cu Valentina merg la sigur, pentru că știu că de la mine fluxul merge la ea și de la ea merge la copii.
Este foarte important, deoarece foarte multă lume se gândește exact în felul ăsta: să ajungă banii unde trebuie. Unii de aceea se mobilizează mai greu atunci când este vorba să ajute. Sau invocă alte și alte motive. Ce le-ați spune celor care au rezerve?
Ceva ce am observat eu însămi de atâtea ori: bănuțul pe care refuzi să-l dai la un act de caritate până la urmă tot se pierde și tot nimic nu faci cu el: nici nu ajuți pe cineva și nici ție nu-ți oferă nimic. Unii mai întreabă: de ce să ajut eu pe acest om, nu se poate ajuta singur? Câteodată nu se poate ajuta. Unii mai spun: de ce să ajut omul asta care a căzut pe stradă, precis e beat. Poate că este beat, da, dar și el merită ajutor. Din păcate în România, din cauza comunismului, unii români au cam uitat să ajute – și e păcat de Dumnezeu, pentru că se închid în ei și fac totul pentru sine și propria familie. Dar oricâte lucruri ți-ai lua și orice ai face, tot o să pleci într-o zi fără nimic. Sper ca din ce în ce mai mulți să audă această voce a rațiunii, a bunului simț, care ne spune că nu luăm nimic cu noi și merită să dăm celor care chiar nu au nimic.
Care vi se pare cea mai bună cale de a-i sprijini acum pe copiii în dificultate din România?
Bani. Poate și hainuțe. Cei care au posibilitatea să aducă medicamente să contacteze fundația. Și, poate în primul rând, să vină să viziteze copiii de la Fundație, să-și dea seama pe cine ajută. Nu e suficient să ai de-a face numai cu hârtia și interfața calculatorului – când vezi copiii, ceva se întâmplă în tine, inevitabil. Când am fost și i-am văzut, era acolo un copil, foarte bolnav, și soțul meu l-a atins pe mânuță și atunci copilul s-a întors și a zâmbit. Avea o boală neurologică, teoretic copilul nu avea puterea de a reacționa. Atunci soțul meu a început să plângă. Dacă nu vezi copiii, nu-ți dai seama cât e de mare ajutorul pe care îl dai. Și apoi trăiești să le vezi căldura, să le vezi iubirea, să le vezi bucuria cu care te înconjoară, neștiind cine ești. Pe mine la sfârșitul vizitei, la un moment dat, un copilaș mă chema: mama, a plâns și spunea mai stai, mai stai, mai stai. Acești copii sunt speciali, unii nu pot să meargă, unii nu pot să vorbească. Unii nici nu înțeleg că ești acolo. Au nevoie de îngrijire, nu se pot mișca din pătuc și cineva trebuie să-l șteargă tot timpul. Sunt oameni extraordinari care au grijă de ei.
Deci, oricine vrea să ajute este bine să întrebe organizația: Cum putem ajuta? De ajutor este și să dai mai departe cuvântul, nici nu ai nevoie să pui mâna în buzunar, dar poți să vorbești.. Chiar și un simplu share pe Facebook ajută.
Câteodată oamenii se jenează să dea puțin. Pentru ei am mesajul clar: Nu vă rușinați să dați un leu. Că leul ăla împreună cu alți lei devine foarte mult. Nimeni nu te judecă, indiferent de cât de puțin sau de cât de mult pui – iar dacă te temi foarte tare, poți face donația anonimă, este foarte simplu. Dar nu e nevoie. N-ai neapărat nevoie să fii anonim. Fii mândru că poți să dai un lucru!
Orice ajutor este binevenit, orice sumă. Ajutorul e altceva decât darul de nuntă. Nu se strigă! Din cât ați observat, condițiile dificile ale ultimilor ani, amenințări, anxietăți de tot felul, că vine războiul, că vine foamea, că vine pandemia, au avut darul să-i facă pe oameni mai generoși sau mai prudenti cu donațile?
Asta a fost surpriza vieții mele. Aș fi putut să jur că în astfel de condiții toată lumea o să devină mai bună. Și.. a fost dimpotrivă. Nu am înțeles. Eu am devenit mai înțelegătoare, mai răbdătoare. Poate și alții. Să nu uităm că presa este foarte vinovată, alertează lumea atât de puternic încât trezește defensivitatea și agresivitatea oamenilor. Tot răul e amplificat și nu găsești nicio veste bună.
Se spune că muzica are darul de a vindeca. Ați observat acest lucru vreodată?
Când am născut și am făcut cezariană doctorul meu asculta muzică simfonică. De aici pot să vă spun că totul a mers mult mai ușor. Muzica vindecă, da. Muzica e dumnezeiască. Cum te unești cu Dumnezeu, așa te unești cu muzica. Există o muzică de suflet. Nu uitați că noi avem doina – iată un cuvânt care nu poate fi niciodată tradus. Omul cânta când plângea, când era vesel, când era beat, când era bolnav… Cum să nu credem noi, românii, că muzica vindecă?! O avem la îndemână. Eu, când am o jale, cânt: romanțe, o doină, cânt lucruri foarte melancolice. Câteodată am intrat plângând în scenă, din pricină de fel și fel de necazuri: am început spectacolul, am cântat și la sfârșit eram altă persoană. Trebuie să te obișnuiești să deschizi porțile acelea ale sufletului. Poți să te duci în pădure, ascultă privighetorile, ascultă-le, că imediat capeți un alt mesaj și te faci un pic mai bun. Trist este că mulți oameni uită foarte repede chiar și astfel de momente și se întorc la micimile cotidiene.
În calitate de profesoară și de maestră a cântului, credeți că această cultivare a generozității ar putea impulsiona chiar arta cântului? În fond, fără o undă de generozitate, fără impulsul de a împărtăși, probabil că muzica nu ar transmite mare lucru.
Aici e puțin altfel: când suntem pe scenă, noi, cântăreții, nu avem generozitate, ci un soi de egoism. Pentru că dacă eu nu mă privesc în felul ăsta, nu mai îmi ies acutul. Sunt anumite condiții în care intenția este generoasă, dar în momentul în care am pășit pe scenă am devenit o altă persoană. Când mă uit la video-uri cu mine, întotdeauna vorbesc despre persoana de pe scenă ca ˝ea˝ și nu ˝eu˝. Dacă nu mă poziționez așa, nu reușesc să îmi fac ceea ce am de făcut, adică să slujesc compozitorul la modul cel mai onest și cel mai sincer. Pentru că pe scenă nu e vorba de mine care dăruiesc. Este compozitorul care îți trimite un mesaj, iar eu, vocea care cântă, sunt doar un canal.
Așadar, dăruirea merge către compozitor, către ceea ce vreți să-l transmiteți. Către muzică. Ea este cea care câștigă.
Îi educ pe copiii mei să nu cânte pentru ei înșiși, să nu cânte pentru nimeni decât pentru compozitor. Și de acolo publicul își ia ce poate, ce înțelege: dacă sunetul ăsta este pentru el un lucru care să-l facă să fie generos, so be it.
Așa este – cu adevărat am simțit exact asta. În momentul în care simt că cel care cântă transmite intenția compozitorului, eu atunci am cele mai mari revelații.
Simți atunci că vocea care cântă e chiar muzică, indiferent de ce se întâmplă, chiar și de ce interpretează, este muzică. Și vei vedea că în sală, dacă vorbești cu diverse persoane, fiecare va spune că a simțit altceva. Pentru că e muzica este cea care le vorbește – nu eu, cea care cânt. Probabil că nu e nimic mai frumos – și o să o spun din toată inima – decât să pot să fuzionez cu muzica și să o transmit. Dacă ești sincer cu tine însuți, atunci te poți înțelege și cu celălalt, cu omul din viața ta, dar și cu omul care a compus muzica. Atunci ești liber ca să dai – și asta e o lecție pentru toți oamenii care vor să fie generoși. Dacă nu ai echilibrul aceasta, nu mai dai complet, începe să îți fie frică pe undeva.
Cred că orice a citit sau a auzit cuvintele lui Nicolae Steinhardt, DĂRUIND VEI DOBÂNDI, nu le va uita vreodată. Dvs ce simțiți că ați dobândit prin generozitate? Și ce credeți că poate un om dobândi dăruind?
Mama îmi spunea așa: când dai un ban cuiva sau ajuți pe cineva, nu te gândi că astfel își faci și ție o bucurie, sau că omul ăla de fapt nu merită, dar tu îi dai pentru că vrei să te speli pe tine de păcate. Nimic din toate astea. Dimpotrivă: îi dai și uiți. Numai Dumnezeu știe exact. La fel și cu părintele, când te spovedești și te iartă de păcate. Eu sunt mulțumită că pot să-i spun părintelui ce am de spus, dar faptul că el îmi spune că sunt iertată n-are nimic în comun cu mine. Nu pot să zic că mă iert pe mine, dar caut să nu stau nici în vinovăție. Caut să mă calmez în anumite lucruri pe care le-am făcut și îmi spun că în viitor pot să mă schimb, că în viitor am să încerc să nu mai fiu așa. Sunt multe lucruri, am greșit multe cu mama, de exemplu, și am să mi le reproșez întotdeauna, chiar dacă preotul mi-a zis: ai avut dreptate. Acum caut să fiu mai atentă cu cei bătrâni. E puținul pe care pot să îl dau.
Care vi se pare acum cel mai frumos moment pe care l-ați trăit până acum?
Când am născut. N-am niciun dubiu. Nu există artă mai mare decât să faci un copil.
Dar cel mai frumos moment din carieră?
Amsterdam, Concertgebouw, cu intrarea sa fastuoasă, unde am sosit mereu pe scări purtând rochia aleasă de mine și toți s-au ridicat în picioare. Acolo am cântat numai lucrurile care se potriveau vocii mele și întotdeauna eram eu stăpâna mea însămi. Când cânți într-o operă trebuie să respecți scenariul și regia, ai haine și peruci impuse – iar libertatea creativității de la Concertgebouw a creat pentru mine momente incredibile. Pe atunci acolo erau numai și numai concerte de elită, pentru un public foarte educat. Și la mine concertele erau totdeauna sold out. Oamenii își luau abonamente ca să aibă șansa să vină la concertele mele. Dar întotdeauna veneam cu lucruri foarte mari. Norma, Lucretia Borgia, Ana Bolena – numai din palmaresul Belcanto. Acolo ai nevoie de un control extraordinar al nervilor. În sală e o liniște, să o tai cu cuțitul și, la un moment dat, trebuie să faci niște pianissime. Și sala și orchestra tac și așteaptă ca tu să faci pianissime. De la începutul începutului a fost o dragoste mare cu Concertgebouw.
Dar fiecare oraș în care am cântat a avut farmecul său. În Roma însă am suferit, nu mi-a plăcut. Am avut succes acolo, nu pot să neg. Dar sunt foarte haotici și, mai grav, acolo femeile sunt privite ca sclave sau femei ușoare. E drept însă că acolo se câștigă triplu, era piața cea mai bună.
Adică ei puneau cel mai mare preț pe muzică?
Da, dar și nervii… Dacă ceva nu le place, huiduie. Mulțumesc lui Dumnezeu, n-am pățit asta niciodată.
Cât de important poate fi pentru orice copil să aibă o șansă, o oportunitate?
Eu personal n-am avut oportunități, mi le-am făcut. În primul rând pentru că nu vreau să datorez nimic nimănui. Am crezut în Dumnezeu, am crezut în munca mea și am crezut în talentul meu. Bineînțeles că am avut o evaluare în cele 10 concursuri internaționale pe care le-am câștigat. Atunci însă nu era neapărat o oportunitate, pentru că în timpul acela comuniștii nu te lăsau așa ușor să pleci, chiar dacă aveai rezultate minunate. Când mă întorceam de la un vreun astfel de concurs, nici vorbă să mă celebreze, ci mai rău mă persecutau, nu cumva să mi se urce la cap să devin cine știe ce. Într-un fel m-au învățat minte, pentru că acum văd lucrurile altfel și nu judec niciun om după titluri.
Eu nu mi-am propus să plec. Și am să spun asta până mor. Nici prin minte nu mi-a trecut ce greu să-mi fie să plec din Filipine înapoi în Europa. A fost greu. Și dacă am avut nevoie am cântat concerte în care am luat un ban, ca să îmi cumpăr biletul de avion să pot să plec.
Am avut o viziune? Poate. Nu stau locului niciodată, mă zbat. I scratch always. Pentru că întotdeauna am spus așa: Doamne, dă-mi ce îmi este mie menit. Dar eu nu am cerut: Dă-mi, Doamne, succes. M-am dus unde m-a chemat destinul – și m-a purtat în lucruri extraordinare, am avut experiențe superbe.
Oportunitatea nu e nici pe departe totul. Oportunitatea poate să fie acolo și tu să nu fii pregătit. Nu-i suficient să ai oportunitate. Asta e psihologia fetelor din cor: dacă aș fi avut și eu posibilitățile și șansele tale, deveneam și eu solistă. Nu e adevărat. Este foarte posibil să scoți pe cineva din cor, să îl pui să cânte și să nu iasă nimic. Îți spune un cuvânt și se oprește, se blochează.
Dar hai să zicem că ai oportunitate și faci un debut undeva. Menținerea acolo unde ești este înfiorător de grea. Pe vremea mea în lume erau nu mai puțin de 10 soprane faimoase și totuși am făcut o carieră frumoasă, pentru care îi mulțumesc lui Dumnezeu – dar am muncit foarte mult și n-am precupețit nimic. Și nu numai atât, am observat oamenii și m-am modelat după ei.
Cum vedeți viitorul muzicii cu lumea AI-ului? Credeți că peste 10 ani lumea o să mai cânte cum cântă acum?
Au fost întotdeauna crize: s-a trecut de la baroc, de la preclasic, la classic, apoi la renaissance. Trecem prin schimbări, dar cum o să fie într-un viitor, nu știu. Ce văd în școala de acum, mă dezamăgește: sunt numai oameni care cântă pentru bani, ca să facă o avere, un nume. În trecut, da, cântau pentru bani, dar nu făceau compromisuri de voce, de stil. Acum nici profesorul nu mai vrea foarte mult să observe muzica și să o predea în modul în care ea este scrisă. Și de-aia eu țin foarte mult la belcantoul meu, pentru că este o Biblie. În belcanto nu au reguli fixe. Nu îți spune nimeni că e obligatoriu să pui rezonanța în pomeți, de exemplu. Pentru că nu e corect. Rezonanțele sunt peste tot. Tot corpul are o rezonanță – deci nu are rost să mă limitez la un singur mod de rezonanță.
Dar în timpul acesta încă avem locuri, ca Italia, unde încă se menține cântul așa cum trebuie. Sau în Grecia. Metropolitan parcă încă mai ține la asta. Covent Garden numai pe jumătate – sunt parțial compromiși. Cred că de vină este în principal educația și faptul că sunt oameni experți care știu să creeze, să facă voci și sunt acum foarte multe voci ˝făcute˝ – care intră în criză vocală cam pe la 35 de ani. Lumea operei nu-și bate capul, pentru că e gata să producă următoarea ˝voce˝.
Ce lucru vi se pare esențial să învățați pe elevi?
Love and sincerity. Vreau să-i învăț să iubească cu pasiune și cu sinceritate. Chiar de fiecare dată mă lupt cu ei în felul ăsta. Dar asta nu înseamnă că nu le dau foarte multe informații – le dau multe pentru ca ei să ia ce procent pot și doresc. Eu nu vreau să te fac pe tine, eleva mea, o altă Nelly Miricioiu. Trebuie să fii tu însăți, așa cum ești tu, cu corpul tău, cu forma ta, cu ochii tăi, dar să înțelegi că toate lucrurile astea au sinceritate și iubire. Fără astea, dacă îmi cânti și nu mă încânti, nu simt nimic.
Și ce e foarte important pentru elevi, dar nimeni nu îi poate învăța?
Experiența, să te găsești pe tine însuți. Sunt multe lucruri pe care le înveți din experiență, din viață, prin propria curiozitate. Soțul meu are 83 de ani șl încă învață. La fel și eu.
