Sunt deja 10 zile de când Festivalul George Enescu a umplut din nou Bucureștiul de muzică – manifestările sunt în toi și au pornit deja să cucerească nu numai alte orașe din țară, dar și Republica Moldova. Este cea mai mare investiție făcută de Ministerul Culturii de la noi într-un eveniment – fiind un eveniment internațional de o asemenea valoare și anvergură sunt implicați și sponsori privați.
Avem anul acesta de-a face cu cea de-a 27-a ediție. Edițiile festivalului au loc din doi în doi ani, iar în anii în care nu se ține Festivalul Enescu se ține Concursul Internațional Enescu. Poate nu mulți știu însă că acest concurs a fost creat chiar în timpul vieții lui Enescu, la inițiativa lui Enescu și chiar din banii lui Enescu.
De altfel putem constata cu ochiul liber că nu știm prea multe, concret, despre Enescu, în afară de faptul evident că a fost ˝mare˝. Chiar dacă unele compoziții enesciene au fost cântate în repetiție obsesivă în deceniile comuniste, altele nu sunt prea cunoscute și nici populare.
Unul dintre obiectivele declarate ale Festivalului Enescu este tocmai de a-l face pe Enescu mai cunoscut și în special mai bine înțeles – mai ales în rândul tinerilor. Directorul artistic al Festivalului, maestrul Cristian Măcelaru, declară chiar că își propune să-l facă mai mult cunoscut pe Enescu – omul.
Așa că această ediție abundă de demersuri care introduc alături de mediul de comunicare strict muzical și alte medii cu care omul contemporan este mai obișnuit: cuvântul, imaginea. S-a lansat o carte în care chiar maestrul Măcelaru povestește copiilor despre George Enescu – cartea este transpusă audio de A fost o dată. Citate, proiecții, multimedia – atât la MINA Museum cât și pe scena Sălii Palatului, ne înfățișează un Enescu gânditor, poetic, un filosof adânc al vieții și un contemplator pasionat al culturii din perspectiva muzicii. Un profesor, un mentor de excepție.
Recenta expoziție deschisă la Art Safari ca eveniment conex al Festivalului Enescu și intitulată Enescu și Minotaurul este o biografie reprezentată plastic a lui George Enescu, prin fotografii, obiecte, mărturii din epocă, hărți și contextualizări textuale. Totul dublat desigur de muzică. Un mod de a te face să înțelegi tensiunea unei vieți trăite prin și pentru muzică în contextul celor mai mari turbulențe istorice ale veacului trecut. Enescu se înfățișează ca un erou, un adevărat Tezeu rătăcit prin labirintul istoriei și amenințat de Minotaurul cel cu trei chipuri – primul război mondial, al doilea război mondial și tăvălugul comunismului. Lupta lui este viața lui – iar această formă dinamică ne face să trăim alături de el. Aflăm multe despre geneza Concursului George Enescu și a Festivalului – care a debutat în 1958, în mijlocul terorii șl incertitudinii comuniste.
Dacă Eminescu apare azi din ce în ce mai controversat, atât în ceea ce privește viața cât și opera sa, George Enescu se înfățișează acum drept un prototip de Erou Național al cărui apanaj este o artă care pare mai directă și mai ușor de comunicat (muzica), dar care în același timp e mai greu de unificat sub forma unui mesaj clar, recunoscut în mod univoc de toată lumea.
De aceea ambiția organizatorilor ediției de anul acesta pare să fie aceea de a arăta că Enescu nu e doar pentru ˝melomani˝, ci meloman poate deveni oricine începând să înțeleagă în profunzime uriașa anvergură a actului cultural creat de George Enescu.
Așadar, cum avem acces la Enescu? Cum trecem de percepția că Enescu înseamnă nișă? Înseamnă Enescu nișă?
A avea acces la Enescu însemnă a-i cunoaște muzica și a o percepe drept ceea ce este. Pare firesc atunci când scriem asta, dar numai să ne gândim la modul în care percepem muzica azi. Nu este neapărat chestiune de generație și cultură, ci mai ales de ritmul cotidian de azi.
Însă dacă înțelegem că ceea ce muzica ne aduce este cu adevărat neprețuit, atunci vom putea alege în mod firesc să mergem și într-o sală de concert. Sunt ani buni de zile de când secțiunea de întrebări din conferințele de presă ale festivalului începe și se termină cu întrebări despre bani, prețuri, bilete, abonamente – câteodată spre sincera uimire a invitaților internaționali.
Da, problemele sunt reale, mereu este ceva de discutat aici, dar la bază avem o axiomă: muzica este o alegere. O facem firesc atunci când percepem ceea ce este muzica, atunci când percepem că a fi într-o sală în care cântă o orchestră prestigioasă nu este nici un act banal, nici un act firesc, nici un act monden, nici nu este un lux și nici nu este ceva care ni se cuvine. Este ceva ce alegem pentru că percepem că este important.
Este important să ne rezervăm un timp în care nu facem altceva decât ascultăm muzica – poate chiar renunțând la aspectul vizual atrăgător. Un timp în care nu stăm pe telefon, ba chiar îl închidem. Muzica nu va mai fi fundalul pentru cine știe ce zbatere cotidiană sau cine știe ce relaxare după o zbatere cotidiană. În acel scurt interval, muzica va domina percepția noastră și va fi cotidianul nostru.
Este o alegere care ne umanizează și care este o formă foarte concretă de participare la cultură. Dar pentru ca o astfel de alegere să existe este nevoie totuși de demersuri educative pe mai multe planuri, de la ora de muzică la toate nivelurile școlare la activități extra-curriculare muzicale interesante și accesibile pentru copii – și mai ales accesibile copiiilor din toate mediile sociale.
Controversele încep însă la noi numai ce enunțăm ideea de educație muzicală. Avem de obicei doua rânduri de obiecții – menite să ne demonstreze că aceasta ar fi un soi de investiție de ordinul doi, elegantă, dar de fapt non-necesară.
Primul rând de obiecții afirmă că muzica este o vocație și un talent – nu toată lumea se pricepe la muzică, așa că pentru majoritatea educația muzicală e zadarnică. Nimic mai fals, o spun cu toată probitatea unui psiholog cu peste 30 de ani de experiență. Raportul este mai degrabă invers: sunt extrem de rare cazurile în care un copil nu poate percepe și nu poate înțelege nimic din muzică – inclusiv copiii care nu aud sunete pot înțelege muzica. Despre asta însă o să vă povestesc în altă parte.
Aici o să vă spun numai că ora de muzică nu înseamnă numai ora în care înveți să cânți (vocal sau la un instrument) ci și ora în care înveți să asculți și să apreciezi muzica. Da, învățământul muzical vocațional este o întreprindere aparte (de aceea de exemplu acum există o petiție foarte populară în favoarea menținerii ca atare a școlilor vocaționale amenințate de comasare). Însă ora de muzică ar trebui să existe în săptămâna fiecărui elev, din fiecare clasă.
Al doilea rând de obiecții țintește direct în muzica zisă ˝clasică˝ prezentată ca un mod indigest și vetust de a cânta, nepotrivit generațiilor actuale care nu se pot concentra pe așa ceva. Greu de epuizat mulțimea argumentelor care demonstrează cât de fals este un astfel de punct de vedere.
O să rețin aici numai un argument care continuă ceea ce spuneam mai sus: așa cum a fost ea aranjată și cântată de câteva sute bune de ani, muzica a devenit un mod de a organiza mintea. Este pe drept cuvânt comparată cu matematica. Spre deosebire de matematică însă, este un mod intuitiv, sau, mai degrabă, complementar modului în care deprindem matematica. Avem șansa de a înțelege muzica direct și fără cuvinte și explicații, în timp ce matematica ne cere formule, demonstrații, raționamente. În contact cu muzica, în creier se formează firesc legături între fapte, se construiește memoria și se clădesc bazele gândirii critice.
Pe scurt, educația muzicală este neuro-educație, fără electrozi și fără alți specialiști în afara unui profesor de muzică plin de har. Mai mult decât necesitate, este o investiție foarte eficientă în educație.
Iată de ce merită să privim acum la moștenirea acestui erou național care este George Enescu, noi cei scăpați de amenințarea Minotaurilor secolelor trecute, și să-i continuăm lucrarea, apropiindu-ne – noi și copiii noștri – de muzica sa și de muzică în general. Fie și numai pentru a ține departe alți Minotauri care amenință și acest secol XXI!
