Câte Flori cunoaștem și sărbătorim de Florii?
Iată un exercițiu cu care ne-am obișnuit în ultimii ani, mai ales de când rețelele de socializare ne ajută să contabilizăm oameni, dar nu neapărat să-i și cunoaștem mai bine.
Analizăm cu seriozitate dacă Crenguța, Codruța, Mugur sau Brăduț ar trebui sărbătoriți de Florii, la fel ca și Camelia, Violeta sau Margareta.
Când ne pregătim, ca acum, să sărbătorim Floriile, facem repertoriul prietenilor ale căror nume au rezonanțe vegetale, ba chiar le preparăm tort și pește, că toată lumea știe că de Florii se mănâncă pește. Totuși în acest proces mai puțin ne gândim că pește se mănâncă pentru că în restul timpului în perioada aceasta se ține post și ca atare tortul nu se prea potrivește. Unii să grăbesc să spună că asta e o meteahnă a lumii noastre desacralizate, a epocii noastre care nu prea mai are nimic sfânt. Poate că este, dar nu e numai meteahna ei.
Practic, așa a fost dintotdeauna și probabil deloc întâmplător acest amestec improbabil de sacru și profan a însoțit de când lumea – și însoțește încă – sărbătorile care vorbesc despre cea mai mare taină: taina zeului-om care moare ca toți muritorii și învie ca toți zeii.
Scena biblică a întâmpinării Domnului și-a găsit ecou în sărbătoarea romană a Florilor. Iisus a fost întâmpinat în Ierusalim ca un zeu al vegetației, ca Flora romană, ca un făcător de minuni, ca multasteptatul rege răzbunător. Totuși ființa lui este fundamental diferită: Iisus moare ca un om și nu ca o planta, învie și nu înmugurește, face minuni dar nu le caută, este un rege, dar nu luptă și nu răzbună, ci prin ființa lui schimbă legea cea veche cu legea cea nouă. Iisus e acea singularitate care schimbă acea istorie unde regula e previzibilul. E întâmpinat cu flori, apoi e urmărit, trădat și ucis. Deși festivitatea admite o grațiere, el nu este ales pentru a fi cruțat, ci-și duce mai departe crucea și destinul de jertfă. Floriile anunță acest destin, unde raportul sacrului cu profanul este pus la încercare. Pentru că în Florii profanul arată către sacru și sacrul către profan.
Dacă preocuparea pentru sărbătorirea florilor pare profană, poate merită să o vedem drept ceea ce este la bază, anume gândul bun că viața continuă și triumfă. În fond, e o sărbătoare care proclamă sfârșitul anxietății de iarnă și confirmarea continuității. Ni le dorim cu toții.
Dar cine s-ar fi gândit că ceea ce a venit de fapt printre noi era chiar marea și singura continuitate, dumnezeirea adevărată care ne devenea accesibilă prin credință?? Sacrul a oferit mult mai mult decât orice paradis visat profan.
Floriile sunt sărbătorirea celei mai radicale dintre minuni, care tocmai fusese săvârșită de Iisus: învierea lui Lazăr cel mort. Cine nu și-a dorit un astfel de miracol, când viața cuiva drag tocmai îl părăsise?
Dar ceea ce am primit a fost infinit mai mult: a fost puterea de a săvârși noi înșine acest miracol, prin credință. Cu adevărat cel ce crede în mine nu vă muri, ci va avea viață veșnică, spune Iisus.
Floriile sunt întâmpinarea unui rege, dar nu a unui rege printre regi, ci a unuia care schimba noțiunea de regi și lume.
Floriile sunt așteptarea omenească, Paștele este darul cerului.
Ca oameni, le îmbrățișăm pe amândouă. Am cerut în rugăciunea noastră ce-am știut, dar ni s-a dat Împărăția Cerurilor. Rămâne numai să o acceptăm. Nu e lucru simplu, așa cum o va arăta săptămâna patimilor.
Până atunci, să sărbătorim din inimă natura, verdele înflorit, oamenii dragi cu nume de flori și, de mii de ori, speranța. Pentru că acum știm: oricât de anemice sunt speranțele noastre, vom primi însutit!
Să învățăm deci să primim!
