În toată lumea, pe 28 septembrie Ziua Internațională a Accesului Universal la Informație este onorată cu reflecție și dezbateri.
În România ultimilor 35 de ani, accesul la informație a fost într-adevăr în centrul unor dezbateri intense.
Ca și dreptul la liberă exprimare, dreptul la informație este unul dintre pilonii democrației și acum este stipulat în Constituția României.
Pentru exprimare și pentru a avea acces la informație s-a făcut Revoluție și oameni au murit în 1989. Ne mai amintim încă de epoca în care informațiile ne erau interzise și a avea acces la o carte era un privilegiu râvnit.
Era epoca în care informațiile oficiale erau viciate ideologic de statul totalitar și cu toții o știam. De aceea eram critici vrând-nevrând (acum s-ar spune: „gândeam critic”) și pentru a ne informa corect aveam câteva canale străine al căror uz ne putea atrage sancțiuni grave legale, precum și un câmp larg din ceea ce atunci se numeau zvonuri, informații aproape imposibil de verificat, pe care le judecăm în funcție de plauzibilitate.
Odată cu accesul liber și legal la informație, în condiție cererii imense, tot ceea ce înseamnă oferta de informație a proliferat imens, începând cu anii 1990..
Ceea ce nu poate fi însă la fel de clar reglementat este felul în care noi recepționăm, prelucrăm și dăm mai departe informația.
Această deoarece informația nu este niciodată numai informație, ci inevitabil încorporează modul de a o înțelege și câteodată și intențiile celui care o transmite.
Dacă putem câteodată descifra intențiile și atunci ne raportăm critic la informația primită, de cele mai multe ori informațiile pot fi viciate radical prin felul în care sunt formulate. De aceea jurnaliștii se formează la școli specializate, care ar trebui să îi ajute să capete maximum de limpezime și acuratețe în formularea informațiilor.
Odată cu internetul, rețelele de socializare, cu ascensiunea AI, această proliferare a canalelor de informare a adus cu ea o serie de fenomene noi care ne fac să regândim mereu informația și raportul nostru cu ea.
Vom trece în revista mai departe câteva din provocările majore ale accesului la informație în condițiile României de azi.
1 mediul este mesajul
Nu e ceva nou, este o teorie fundamentală asupra mass mediei enunțată de Marshall McLuhan în 1964 și imbatabilă și azi. Trecerea timpului nu a făcut decât să o confirme iar în ultimii ani a fost dublată de psihologia mass mediei.
Așadar, presa scrisă impune un tip de tratament al informației, radioul alt tip, internetul și rețelele de socializare cu totul altul.
Presa scrisă și tipărită ne permite să avem în atenție întregul corp al informației, să analizăm și să comparăm tot – ne cere însă mai mult timp și ne acaparează atenția.
La radio, TV, podcasturi, informația se desfășoară în timp. Cere mai puțină atenție pe moment, receptarea informației interferează cu alte activități. Rareori ne concentrăm, putem uita diverse părți din informație, nu o putem compara. Este foarte ușor ca amănuntele senzaționale să ne distragă.
Pe internet și în rețelele sociale acest efect de distragere a atenției se amplifică exponențial. Aici intervine și aspectul interactiv și unii critici ai mass mediei apreciază că în momentul în care fiecare persoană poate trece drept legitim emitent de informație va fi foarte greu să mai diferențiem în funcție de gradul de acuratețe.
Așadar, atunci când alegem mediul din care ne informăm ar trebui să ținem seama de caracteristicile mediilor și cel puțin să încercăm să comparăm felul în care aceeași informație se reflectă în mai multe surse DIFERITE.
2 agenda
Ce este informație și ce nu? Ce este informație și ce este divertisment?
Organismele de media invocă diverse criterii de marketing care le fac să selecționeze ce informații intră în agendele lor și în ce ordine.
Așa se face că avem jurnale zise de știri în care timp de vreo jumătate de oră urmărim accidente, infracțiune grave, ceva dezastre naturale și undeva în ultimul sfert de oră sunt înghesuite știri politice și economice din țară și din lume. Cu alte cuvinte jurnalul care ne-a ocupat 45 de minute din viață conține în jur de vreo 10 minute de informații, servite rapid după ce psihicu nostru a fost serios pus la încercare de ororile din prima jumătate de oră – partea de accidente, infractiuni etc nu reprezintă informații relevante pentru viața majorității publicului.
3 cum verificam informațiile?
Dacă în cazul presei este reglementată măcar formal obligația de a cunoaște și cita sursa, informațiile apărute pe internet și rețelele de socializare sint greu de verificat și controlat. Problema a început să se pună acut în timpul pandemiei și apoi după expansiunea AI și a numeroaselor realizări tehnice deepfake. Fact checkerii profesioniști rezolvă o parte din probleme, dar cel mai eficient este să ne transformăm fiecare dintre noi în fact checkeri, instruindu-ne continuu.
