Sunt ani de când vânez rarele ocazii în care Paștele ortodox și cel Catolic „pică” în aceeași zi. Ca jurnalistă, anunț mereu cu entuziasm „sărbătorim împreună”.
Am consemnat deci cu bucurie în diverse publicații unirea sărbătorilor pe 8 aprilie 2007, 4 aprilie 2010, 24 aprilie 2011, 20 aprilie 2014, 16 aprilie 2017. O voi anunța probabil și în 16 aprilie 2028… și, cine știe, și în 13 aprilie 2031.
Din copilărie mi s-a părut uimitoare și misterioasă sărbătoarea Paștelui, iar faptul că două feluri de creștini sărbătoresc același lucru în date diferite chiar mă punea pe gânduri. Adică Iisus învie de două ori în fiecare an?
E bine să formulezi întrebările și să le scrii, așa ele își revelează nonsensul absolut, completa artificialitate a convenției umane față de puterea tainei dumnezeiești. Nu, Iisus nu învie de două ori pe an, după cum nu învie nici o dată pe an, dar de fapt învie în fiecare clipă, cu fiecare rugăciune și gest de credință al fiecărui credincios.
Și atunci? Bucuria lui „sărbătorim împreună” e tot acolo, pentru că e bucuria oamenilor înfrățiți în sărbătoare. Este irezistibilul sentiment al coerenței, al unei lumi drepte și primitoare în care frații sunt frați.
În prezent ritualul care se întâmplă la Biserica Sfântului Mormânt adună în Sâmbăta mare, pe la miezul zilei, clerul a patru Biserici creștine răsăritene: greacă, armeană, coptă și siriacă.
Patriarhul ortodox al Ierusalimului intră în biserică dezbrăcat de veșmintele patriarhale, într-o haină albă simplă. Este percheziționat cu grijă, să nu aibă asupra lui nici chibrituri, nici brichete și nici alte instrumente inflamabile. Când revine, după câteva minute, dar pot fi și 15, el poartă în mâini flacăra divină.
Hristos a înviat! Credincioșii își scaldă fețele în flăcările lumânărilor aprise de la această primă lumînare, care a primit flacăra învierii. Literalmente. Unii spun că niciodată lumina asta nu i-a ars. Alții fac arsuri grave.
Între timp, mai multe lumânări aprinse de la această flacără se pregătesc deja de zbor cu avionul, spre România și alte țări ortodoxe, acolo unde lumina trebuie să ajungă până seara.
Se spune că doar o singură dată în istorie nu s-a întâmplat miracolul și lumina nu s-a aprins: în 1099, când cruciații au cucerit Ierusalimul și l-au alungat pe patriarhul ortodox din Sfântul Mormânt. În locul său, de Paște ar fi intrat în mormânt conducătorul pus de ei, dar focul sfânt nu a mai venit. Atunci, spune legenda, cavalerii cruciați au redat rapid privilegiile călugărilor ortodocși, iar miracolul s-a reluat anul următor.
La rece privită, e o istorie convenabilă, care, ca în istorie, este urmată de o retorsiune, după cum veți vedea.
Ceea ce e sigur e faptul că nu există un „an de naștere” al acestei tradiții!
Ceea ce se crede e faptul că aceasta exista la mijlocul secolului al VII-lea, când musulmanii au ajuns prima dată în această parte de lume. În 1187, la recăderea Cetății Sfinte în mâinile sultanului Saladin, acesta a preferat să încredințeze cheile Bisericii Sfântului Mormânt unei familii musulmane de încredere, care continuă să fie custodele ei până în ziua de astăzi.
La 9 martie 1238, Papa Grigore al IX-lea a emis o bulă prin care a interzis creștinilor occidentali participarea la ceremonia sfintei lumini pe motiv că totul este o fraudă. Frauda nu s-a confirmat și nu s-a infirmat; bula nu este nici acum retrasă.
Probabil de aici provine aversiunea ortodocșilor față de Grigorie, care se va răsfrânge în mod ciudat și asupra papei Grigorie al XIII-lea și calendarului sau propus în 1582.
După alte câteva sute de ani, din motive mai mult practice, Bisericile ortodoxe au fost de acord să treacă de la calendarul lor iulian (pe stil vechi) la calendarul gregorian (pe stil nou). Cu o singură notabilă excepție: Paștele! Acesta este sărbătorit la ortodocși mereu după calendarul iulian, ortodocșii revendicând astfel simbolic miracolul anual al aprinderii focului sfânt în capela învierii din ierusalim.
Data Paștilor este, conform primului conciliu de la Niceea, „prima duminică după prima lună plină care cade după sau de echinocțiul de primăvară.” În vreme ce Biserica Romei și Bisericile Protestante iau în considerare echinocțiul real de primăvară, bisericile ortodoxe și greco-catolice pornesc calculul de la ziua de 3 aprilie, socotită drept echinocțiu (21 martie pe stil vechi).
Din această cauză data Paștilor în Biserica Ortodoxă nu poate fi mai devreme de 4 aprilie, iar în Biserica Romano-Catolică mai devreme de 22 martie. La ortodocși martie va fi mereu post, pe când la catolici poate conține și Paștele.
Bisericile ortodoxe nu au acceptat reforma gregoriană din secolul al XVI-lea, menținând mai departe calendarul iulian, care de atunci înainte s-a numit „calendar pe stil vechi”. Cu timpul diferența dintre cele două calendare, care la sfârșitul secolului al XVI-lea era de 10 zile, a continuat să crească, încât după 1900 ea a ajuns să fie de 13 zile. Nevoia de armonizare a calendarului în toate domeniile vieții publice, a făcut ca și bisericile ortodoxe să simtă nevoia alinierii calendarelor.
România a adoptat reforma calendarului în anul 1919, când ziua de 1 aprilie pe stil vechi a devenit 14 aprilie pe stil nou.
Congresul interortodox din anul 1923 a hotărât îndreptarea calendarului și în bisericile ortodoxe, rămânând însă la latitudinea fiecărei biserici locale autocefale momentul oportun aplicării corecției calendarului. Tot aici s-a hotărât că data Paștilor în Biserica Ortodoxă de pretutindeni să se calculeze după calendarul iulian, până când toate bisericile ortodoxe autocefale vor adopta calendarul îndreptat, evitându-se astfel diferențele liturgice din sânul Ortodoxiei.
Biserica Ortodoxă Română a adoptat stilul nou în ședința Sfântului Sinod din 31 octombrie 1923, care a stabilit că ziua de 1 octombrie a anului 1924 va deveni 14 octombrie 1924.
Biserica Ortodoxă Rusă și Biserica Ortodoxă Sârbă nu au adoptat calendarul gregorian, ele au încă toate sărbătorile pe stil vechi.
În prezent Biserica Ortodoxă Română sărbătorește Crăciunul după calendarul gregorian, iar Paștele după calendarul iulian.
E o istorie încâlcită, dar acest lucru rareori are de-a face cu taina. Căile Domnului sunt nebănuite, căile oamenilor sunt doar întortocheate.
Anul acesta, viața mă va duce departe în zilele de Paște, peste mări și țări. Când citiți aceste rânduri voi fi deja într-o țară care de vreo 1500 de ani nu mai este creștină. Nu voi avea alături de mine nici familia și nici prietenii apropiați.
Poate nu vor fi nici Biserici deschise, nici procesiuni cu lumânări aprinse. Indiferent de asta, în valiză mi-am strecurat o candelă. Și la miezul nopții o voi aprinde – cu flacăra iubirii, pentru că indiferent de agentul fizic scăpărător și producător de flacără, lumânările se aprind mereu de la flacăra iubirii. Și voi privi în flacăra aceea și voi cânta Hristos a înviat. Și acolo în flăcăra aceea ne vom vedea cu toții luminați: vor fi acolo toți ai mei strălucind dincolo de lumea asta, vor fi și toți care se roagă pe lumea asta la o lumânare. Mai mult, vor fi toți cei care iubesc. Sărbătorim împreună.
Hristos a înviat! Și învie pentru fiecare dintre noi!
