scris de Roxana Melnicu
Teoretic știm că sărbătoarea de 1 Mai a pornit altfel, că de fapt e legată de cele mai elementare prevederi al dreptului muncii, pe care acum le considerăm de la sine înțelese, dar nu a fost totdeauna așa. Da, inclusiv dreptul la odihnă. De aceea 1 Mai se sărbătorește prin odihnă: odihna nu era un dat natural pentru oricine, unii au fost nevoiti sa lupte pentru ea.
Practic, ne amuzăm când seria Ce este munca a artistului plastic Șerban Savu, care ne reprezinta acum la Bienala de la Venetia, înfătișează muncitori în stilul de odinioară, dar care mai degrabă stau relaxați decât trudesc. Tineri și mai putin tineri, educați sau mai puțin, ne amuzăm luând-o ca o aluzie că nu se prea muncea în comunism.
Însă dacă ne uitam cu atenție la intenția artistului care expune într-o țară în care munca românilor asigura un procent important din cantitatea de muncă necesară, vedem că de fapt accentul cade pe altceva: pe lipsa de triumfalism, pe firescul gestului muncii care cuprinde fără probleme și momente de odihnă, după cum ceasurile oficiale de odihnă pot cuprinde și momente în care e nevoie să faci ceva.
Este un accent contemporan și actual: este firescul muncii care în zilele noastre este singurul care se opune înstrăinării muncii (tema colectivă anul acesta la Veneția este chiar Strangers Everywhere). Dez-ideologizată, munca revine la naturalul ei. Nu are nevoie nici de glorie, nici de cult, nici de reglementări rigide și, da, nu are nevoie nici de odihnă impusă pentru că își găsește ritmul ei.
Suntem oare cu adevărat aici? Sau o nouă provocare ni se adresează, sub forma robotizării, care a început prin a ne fi prietenă și a sfârșit prin a ne fi arătată drept potențial concurent devastator?
Etimologic și istoric, robotul este un mecanism menit să înlocuiască un muncitor sau o parte din muncă – numele vine de la robota, cuvânt slav pentru munca, si a fost creat de scriitorul ceh Karel Čapek în piesa de teatru SF intitulată R.U.R. (Rossumovi Univerzalul Roboti) scrisă în 1920.
Cuvântul robot a mai fost tradus prin prin iobag obligat la clacă sau muncă silnică. Karel Čapek a descris în piesa sa R.U.R. drept muncitori cu înfățișare umană, crescuți în rezervoare.
Au trecut, iată, 100 de ani de atunci, și între timp au fost inventate (de Isac Asimov) si încălcate (de oameni mai practici) legile roboticii. Între timp, roboții au pătruns în zonele cele mai grele ale muncii, inaccesibile abilităților fizice umane (platforme petroliere, chirurgie de mare precizie), acționați totuși de un operator uman.
Iar anul trecut a adus explozia a ceea ce se numește acum inteligența artificială, care a schimbat legile jocului, aducând la lumina așa-zisul robot intelectual.
AI este prezentat numai parțial drept o unealtă care ne scutește de timp pierdut și eforturi irosite – în fapt ceea ce este seducător la el e cu totul altceva, este că ne provoacă la un dialog și la o colaborare specifice. „Să vedem ce mai poate să facă AI” a devenit sport pentru mulți de mai bine de un an încoace. Iar printre primele lucruri pe care se profețea că le va face se afla înlocuirea unor lucrători mai degrabă intelectuali – asta deoarece aceste prime inteligențe artificiale sosite pe piață sunt modele lingvistice, deci acolo unde este un limbaj ele îl pot anticipa pe baza a ceea ce se află în istoria acestui limbaj.
Pe scurt, a venit vremea gulerelor albe să se împuțineze și acest lucru este prezentat ca o tragedie sigură. Stirile de tipul „ce profesii vor dispărea” au fost înlocuite cu cele care spun „cutare sau cutare companie a înlocuit angajatii cu AI”. Așteptăm cu nerăbdare și știrile cu rezultate ale implementării.
Câteodată sunt reconversii nedorite, așa cum accentuează pe ton dramatic sau dimpotrivă triumfal profeții unei noi revoluții industriale, amintind de vremea în care muncitorii se războiau cu războaiele de țesut automate .
Acum și atunci, războiul nu e soluția. Mașinile nu trebuie concurate, ci trebuie bine folosite. Soluția poate veni numai atunci când stabilim ceea ce avem noi oamenii specific, spre deosebire de mașini.
Mașinalul din noi este sortit să fie preluat de masini, așa că, după câteva decenii bune de invidiat și pe alocuri mimat perfecțiunea mașinală, de la stilul de viață la învățământ și felul de a gândi, e timpul să cultivăm umanul din noi. Ceea ce numai noi oamenii putem oferi. Este oare asta munca?
Paradoxal sunt domenii în care numai oamenii pot munci, dar nu sunt gulere albe, ci albastre. Servicii.
Gulerele albe au o muncă în plus de făcut si e ceva care nu poate fi remunerat. E munca cu ele însele, pentru a descoperi ce anume le individualizează. Se cere aici și viteza și productivitate.
În mijlocul tuturor acestora, prea-umana odihnă și vacanță, spațiul de joc din care obișnuia să răsară creativitatea. Așadar, știind că nu ne deosebim radical de strămoșii care înălțau arminden și jucau în jurul lui, să ne bucurăm de timpul de răgaz care ne îmbogățește.
Oare mașinile, oricât de inteligente, sau de instruite în limbaje, cum sunt acum, au acces la deliciul zăbavei, la jocul de unde provine creativitatea și semințele viitorului?
Visează androizii oi electronice? Așa se numea o povestire de demult, de Philip K Dick, cam de când ceea ce trăim acum era numai fictiune și puțin înainte de a se ecraniza sub mult mai celebrul titlu de Vânătorul de recompense. Înclin să zic că nu – sau nu încă – si ar trebui să ne bucuram de acest privilegiu.
Așadar, să umple bucuria țara, că a venit Întâi de Mai!
