Sărbătorim din nou împreună. E drept că unii dintre noi, catolici, sărbătoresc Paștele, alții, ortodocși, sărbătoresc Floriile, respectiv învierea primului om, Lazăr, prin minunea făcută de Iisus și apoi intrarea lui Iisus în Ierusalim.
Anul bisericesc repeta un ciclu etern care cuprinde și viata pământească a lui Iisus care stă la baza perspectivei noastre de a avea viață eternă. Sărbătorim în instituție în funcție de repere stabilite, trăim însă în funcție de eternitate.
De sute de ani calculăm cu mintea timpul diferit, dar timpul inimilor nu e așa precis – și la acest timp al inimilor ne acordăm cu toții.
Oricum, e o veste bună că în acest an catolici și ortodocși sărbătorim împreună, Pastele sau Floriile. Ambele sunt despre Înviere – a lui Iisus sau a lui Lazăr.
La ortodocși ziua de Florii, duminica, vine după Sâmbata lui Lazar, care în multe locuri se bucura de o venerație specială și datini speciale. După Noul Testament, aceasta e ziua în care Isus este chemat la căpătâiul lui Lazăr, dar cand ajunge el acesta deja trecuse în împărăția mortii. Isus îl trece pragul înapoi și Lazăr învie. Abia apoi Isus își continuă drumul spre Ierusalim unde intra în uralele mulțimii care peste nu mai mult de o săptămână îl va da morții fără ezitare (lumea de atunci pare a semăna destul de mult, iată, cu lumea contemporană).
Datinile ortodoxe ale acestei zile se împletesc de când lumea pe aceste meleaguri cu sărbătoarea revenirii la viață a lumii vegetale îngropate pe timpul iernii. Floriile care urmează celebrează întoarcerea primăverii.
Este deci o zi de bucurie pentru catolici și ortodocsi deopotrivă. Sărbătorim deci împreună viața și speranța învierii într-o lume care începe să uite că sărbătoarea înseamnă în primul rând împărtășire a unei bucurii. Nu este despre cine are dreptate și despre cine sărbătorește când trebuie ce trebuie, ci sărbătoare înseamnă să împărtășești bucuria ta cu ceilalți și să te bucuri de bucuria lor.
Cât din asta se aplică la lumea contemporană? Dacă e să citim știrile, aproape nimic. Am intrat de ceva vreme în era în care toți se simt îndreptățiți și aproape nimeni nu se simte generos. Sărbătoarea începe să fie prezentată și ea ca o proprietate și o îndreptățire.
Totuși, dacă e să privim mai adânc și neintermediat de ecrane, să privim la lumea din jur, la oamenii pe care-i întâlnim, citim în ochii și acțiunile lor o poftă enormă de primăvară și de împărtășire, de a comunica și de a se veseli în lucruri simple. Poate e numai pofta de primavară, dar și ea spune ceva.
Poate e pofta de a lăsa deoparte armuri și argumente și a lua în mâini ramuri de salcie. Pofta de bunătate. Setea de Christos.
Zilele închise poate au contribuit la asta, natura indecisă a adus contribuția ei la această cea mai dorită primavară. Poate doar primavara din 2020 să fi fost mai dorită.
E dorul de soare, de claritate, de simplitate, de a ne împărtăși din forța verdelui și din delicatețea florilor de cires. De a ne împărtăși din încrederea naturii că viața va învinge.
Ce să faci în ziua asta?
Să dăruiești fără să te rușinezi dacă ai dăruit puțin și fără să te mândrești dacă ai dăruit mult, să faci pomană, să te gândești și să aprinzi lumânări pentru strămoși și pentru cei vii în cumpănă, să ierți, să faci pace, să nu ții supărare, să nu-ți tulburi inima – dacă asta ar fi o lista de taskuri poate le-am bifa mai ușor. Dar nu sunt taskuri – și poate nici porunci în sensul în care le înțelegem azi. Sunt dorințe pe care le putem dori cu inima și prin asta să fim împreună.
Sărbătorim cu toții duminica asta alăturându-ne inimile ritmului florilor. Christos a înviat pentru toți!
