Acum, poate mulți părinți mă vor contrazice – desigur că ecranele și mai ales telefoanele mobile nu sunt bune pentru copii, îi fac dependenți și neatenți.
Citim în fiecare zi articole și studii pe această temă – dublate desigur de articole și studii care ne înfățișează copii care ajung la performanțe tehnice deosebite, mici genii în domenii pe care uni părinți abia pot să le silabisească – copii care se presupune că au învățat tot ce știu din experiența lor scurtă în ani, dar intensă în zile, cu felurite ecrane, ca surse de informație și experiență mai degrabă exotice pentru alte generații.
Inevitabil fiecare părinte ajunge să observe că ecranul devine centrul de interes și de viață al lumii copilului, care cu greu mai poate fi determinat să se concentreze pe altceva.
Totuși, în practică, mai toți ajung să dea copiilor smartphones, mai devreme sau mai târziu, pe durată mai lungă sau mai scurtă, din diferite motive, pe care le justifică rațional, deși poate se simt vinovați.
Substratul pe care se bazează este dublu:
- consideră ecranele ca un inevitabil al lumii contemporane – chiar dacă nu îl creștem cu ecranul, până la urmă copilul tot va ajunge acolo – mai bine să fie pregătit când va ajunge
- dacă sunt așa de răspândite, până la urmă nu sunt chiar așa de periculoase – omul se adaptează la orice, la urma urmelor cu toții am crescut cu televizorul
Dacă într-un articol anterior am mai discutat tot ce ține de comoditatea smartphone-ului – pe care părinții îl pot folosi pe post de suzetă, dădacă, entertainer, lesă, detectiv privat, profesor pentru copiii lor, trăsături care îl fac aproape irezistibil, acum ar fi momentul să discutăm despre cât de profunde pot fi influențele acestui mediu de comunicare asupra structurii și dezvoltării psihice.
Aceasta deoarece până la urmă cu toții simțim tentația de a spune: cât de grav poate să fie? pornind de la experiența personală. Știm că poate fi nociv și derutant, dar cu puțină voință reușim să strunim experiența și ne imaginăm că așa vor putea face și copiii la un moment dat, că este o parte inevitabilă din procesul de creștere în lumea tehnologică. Ceea ce uităm în acest proces este:
- nu a mai fost până acum o generație de copii crescuți cu ecrane de smartphone de către părinți crescuți cu ecrane de televizor
- ecranul de smartphone crează un mediu mult mai acaparant pentru un copil decât putea crea vreodată ecranul de televizor – să ne gândim numai că în viața unui copil crescut ˝cu televizorul˝erau o mulțime de acțiuni pe care el trebuia să le execute fizic, iar ceea ce afișa ecranul televizorului nu era mereu un conținut atrăgător pentru el. Smartphone-ul este mereu atrăgător pentru că e interactiv, poți mereu alege ceva pe placul tău și sunt din ce în ce mai puține acțiuni în viața copilului care-i cer o separare de durată de micuțul său ecran.
În anul 1997 am făcut o cercetare care a demonstrat că acei copii care cresc cu multe ore de experiență la televizor pe zi ajung să perceapă ALTFEL decât ceilalți copii. Diferențe mici, dar consistente. Ca și cum ecranul i-ar crește pe acești copii și le-ar modela diferit lumea. Era însă vorba numai despre percepție și acești copii erau crescuți cu televizorul și nu de televizor – nu erau atât de inseparabili de ecran sum sunt copii de azi de ecranul smartphone-ului.
Într-o carte foarte neliniștitoare, scrisă în 2012, tradusă și la noi în 2020, pe nume Demența digitală, un cercetător german pe nume Manfred Spitzer demonstra că ceea ce produce imersiunea timpurie într-un mediu digital seamănă cu tabloul degradării cognitive considerată cândva specifică demenței. Pe scurt, aceste condiții de stimulare produc modificări la nivelul creierului. La nivelul hardului, cum spun unii, și nu al softului care se poate adapta. O astfel de imersiune timpurie poate produce un alt tip de dezvoltare cognitivă.
Lucrările lui Spitzer au fost atacate – evident ele aduc un avertisment grav care ar putea afecta consumul de astfel de device-uri. Dacă într-o familie deținătorii legitimi de smarphone sunt părinții, pe măsură ce aplicațiile se dezvoltă pentru cei mici mai apar și alți deținători – dacă fiecare copil mai are câte un smartphone consumul va crește corespunzător.
Alte studii confirmă însă studiul lui Spitzer iar baza sa este în continuare inatacabilă: cea mai valoroasă și până acum necontestată teorie a dezvoltării copilului – formulată de Jean Piaget – arată că procesul dezvoltării cognitive a copilului are loc în salturi, ținând seama de progresia dezvoltării neurologice în tandem cu stimularea adecvată și contextul emoțional adecvat.
Cu alte cuvinte, creierul progresează, dar dezvoltarea sa nu se va transpune în progres cognitiv decât dacă are parte de stimulare adecvată din partea mediului. Dacă mediul nu oferă această stimulare, dacă aceasta este unidirecțională și/sau instabilă, dezvoltarea cognitivă nu apare.
Un mediu caracterizat prin suprastimulare vizuala si auditiva în detrimentul celorlalte simțuri, un timp de concentrare a atenției extrem de redus va modifica lumea cognitivă a copilului, iar progresul adecvat este posibil să nu apară. Cu cât expunerea este mai timpurie, cu atât pericolul este mai mare.
Suprastimulați în mediul virtual, copiii se dezvoltă altfel, iar coordonatele acestui altfel sunt încă de trasat. Cert este însă că se pot pierde acele ˝ferestre de dezvoltare˝ în care copilul poate face salturile cognitive necesare și gândirea lui poate rămâne deficitară. Astfel capacitatea lui de învățare va fi pe viitor mai mică, gândirea lui critică va fi minimă, iar dependența lui de sursele de informare maximă.
Așa exprimate, sunt rezultate pe care niciun părinte nu și le dorește pentru copiii lui. Dar ele nu sunt niciodată exprimate așa. În literatura și contentul de parenting accentul cade mereu pe ceea ce ne dorim să se întâmple.
Acum un an, in septembrie 2024, o știre făcea înconjurul lumii si era aprig discutata: autoritățile sanitare din Suedia emiteau recomandarea ca niciun copil cu vârsta sub doi ani să nu fie expus la niciun ecran, iar adolescenții nu ar trebui să aibă acces mai mult de trei ore pe zi pe orice fel de ecran. Mai mult, bazându-se pe cel mai evident principiu psiho-pedagogic care spune că de bază este învățarea prin imitație și copiii vo face inevitabil ceea ce văd la părinții lor, aceleași autorități sanitare recomandau și ca părinții și tutorii să se gândească la modul în care folosesc ecranele cu copiii lor și să le spună ce fac pe telefoane atunci când le folosesc în prezența lor.
Suedia era primul stat care atrăgea atenția în mod serios asupra acestei probleme, care de atunci nu a făcut decât să se adâncească.
Așadar, crezi că este posibil că crești un copil în mediul nostru de acum ferindu-l de influența prea timpurie și nocivă a ecranelor de smartphone?
Scris de Roxana Melnicu
