Pe măsură ce se schimbă generațiile care inițiază consumul, se schimbă și preferințele de cumpărare iar studiile actuale arată din ce în ce mai clar că există deja un profil al cumpărătorului care are drept prioritate sustenabilitatea.
Recent a fost dat publicității un astfel de studiu, intitulat Consumatorul Etic din România anului 2024 și realizat de agenția de cercetare #MKOR – Market Opportunity Research. Aflăm din acest studiu, care s-a orientat cu precădere asupra mediului urban, că 38% din consumatori au drept criteriu de consum valori care sunt centrate în jurul ideii de sustenabilitate, iar majoritatea (56%) sunt indeciși, în sensul în care nu regăsesc valorile sustenabilității – pe care totuși le susțin – în oferta de produse/servicii pe care și le permit. Pe scurt, ei ar consuma sustenabil, o fac în multe circumstanțe, atunci când pot, dar din diferite motive nu le este confortabil să o facă întotdeauna. Numai 6% din cei intervievați afișează o indiferență clară față de aspectul etic al consumului.
Concret, un consumator cu comportament etic va evita #risipa – în primul rând risipa de alimente, dar și risipa de apă și energie – va face eforturi pentru a recicla, va evita deplasările inutile cu mașina personală și va alege produse/servicii din etichetele cărora rezultă că acestea sunt produse ecologice, respectă mediul natural și pe cel social (sunt în favoarea comunităților de producători, nu folosesc munca copiilor). Principalele categorii de produse pentru care consumatorul caută cel mai intens variantele sustenabile sunt: alimentele, cosmeticele, cafea și băuturi, produse pentru îngrijirea casei și din ce în ce mai mult articole vestimentare & fashion (in special în rândul generației Z).
Găsește oare consumatorul ușor astfel de produse pe piața românească și le poate cumpăra?
Câteodată le găsește, câteodată nu: 28% din consumatorii intervievați declară că ar cumpăra produse eco, dar nu le găsesc in cantitate și varietate suficienta in magazinele care le sunt accesibile. Iar dacă le găsesc, sunt multe cazuri in care prețurile sunt prohibitive (raportat la veniturile lor) – 58% spun că nu pot cumpăra produse eco din cauză că produsele au prețuri prea mari. 21% declară că pur și simplu nu dispun de timpul necesar pentru a căuta alternative sustenabile – ceea ce revine la aceeași problemă, a disponibilității reduse.
Este decisiv modul de etichetare și marketizare a unui produs/serviciu. Consumatorii nu au încotro decât să crediteze aceste acțiuni – nu au control direct asupra produsului, nu pot verifica direct calitățile eco ale produsului. Studiul la care ne referim revelează totuși că 35% dintre consumatori afirmă că nu cumpără produse cu etichete eco deoarece nu au încredere in autenticitatea etichetării, iar 27% din ei manifestă reticență față de declarațiile de sustenabilitate ale companiilor.
Deci intrebarea care se pune imediat este: sunt etichetele eco de încredere? Cum poți fi sigur, în calitate de consumator, că bananele cu eticheta verde realmente provin din culturi sustenabile și nu sunt obținute prin exploatarea comunităților locale? Cine și cum oferă aceste certificări?
Pentru a putea vinde sub eticheta de produse ecologice/bio/organice este nevoie de certificare ECO. Nu este nicio diferență între cei 3 termeni, în România termenul oficial fiind „agricultura ecologică”, ceilalți termeni provenind din franceză, respectiv engleză.
Alimentele ecologice sunt cele rezultate din agricultura ecologica. Practicarea agriculturii ecologice certificate ofera garanții privind durabilitatea mediului înconjurător, bunăstării animalelor și sănătății consumatorilor.
În România, controlul si certificarea produselor ecologice sunt asigurate de Organisme de Control si Certificare (OIC) private. Acestea sunt aprobate de Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, aprobare precedată, în mod obligatoriu, de acreditarea acestora de către un organism de acreditare (în România este RENAR).
Aceste OIC private sunt cele care realizează controlul și dau acreditarea eco producătorilor individuali: este un proces care durează și costă diferențiat în funcție de producător și produs. Verificarea va cuprinde toate stadiile de producție și proveniența mijloacelor de producție, ca urmare certificarea obținută va garanta calitatea produsului ECO şi se aplică în toate stadiile de producție, pregătire, prelucrare, distribuție (inclusiv import, export).
Există multe tipuri de certificare, dintre care majoritatea au fost dezvoltate la nivel național, dar toate au caracteristici aplicabile la nivel internațional. Ca atare, unele etichete ecologice dezvoltate în țările europene sunt utilizate în SUA, în timp ce unele etichete ecologice dezvoltate în SUA sunt utilizate în țările europene sau în orice țară din lume.
Unele etichete ecologice au fost dezvoltate special pentru aplicații internaționale – de exemplu programul de certificare și etichetare ECO LABEL.
Etichetele ecologice de tip 14024 descrise în standardul ISO 1 sunt etichete ecologice internaționale și cu mai multe criterii. Eticheta de tip 1 este o evaluare terță parte, bazată pe un set de criterii pentru impactul asupra mediului al unui produs pe parcursul întregului său ciclu de viață.
Principiile de bază ale tuturor acestor etichete de tip 1 sunt:
– Se bazează pe voluntariat (nu sunt obligatorii)
– Criteriile sunt stabilite de organizația imparțială și independentă și se acordă o licență pentru utilizarea etichetei.
– Conformitatea cu criteriile poate fi verificată
– Sunt luate în considerare adecvarea pentru scop și performanța generală a unui produs
– Criteriile sunt stabilite pentru a determina impactul măsurabil al produselor asupra mediului
– Criteriile sunt determinate în funcție de ciclul de viață al produsului
– Criterii, TS EN ISO 14020 Etichete și declarații de mediu – Conform cerințelor standardului de principii generale.
– Pentru certificare și etichetare sunt necesare audituri ale unui organism acreditat.
– Toate procesele de documentare și etichetare sunt transparente
În ceea ce privește produsele cosmetice, în Uniunea Europeană producția și comercializarea lor este supusă Regulamentului UE 1223/2009. Prevederile lui se aplică ca atare în România, ca de altfel în orice stat membru al UE. Pe lângă acest Regulament există şi alte acte normative.
Referitor la etichetare, acest regulament arată că: produsele cosmetice sunt puse la dispoziţie pe piaţă doar dacă pe recipientul și pe ambalajul lor sunt inscripţionate următoarele informaţii cu caractere vizibile, de neșters și ușor lizibile:
a) numele sau denumirea comercială și adresa persoanei responsabile
b) conţinutul nominal la data ambalării, exprimat în greutate sau în volum
c) data de minimă durabilitate
d) precauţii speciale
e) numărul de lot al produsului sau numărul de referinţă pentru identificarea produsului cosmetic
f) funcţia produsului cosmetic
g) lista ingredientelor
h) țara de origine pentru produsele fabricate în afara UE
Este obligatoriu ca informațiile a)-f) să apară atât pe recipient cât și pe ambalajul produsului.
g) lista ingredientelor. Această informaţie poate fi indicată numai pe ambalaj. Lista este precedată de termenul „ingrediente”. „Ingredient“ este orice substanţă sau amestec utilizat în mod intenţionat în produsul cosmetic în procesul de fabricaţie.
Nu sunt considerate ingrediente:
(i) impurităţile din materiile prime folosite,
(ii) substanţele tehnice subsidiare folosite în amestec, dar care nu se regăsesc în produsul finit.
Referirile la compoziţiile parfumante și aromatice și materiile lor prime se fac prin termenii „parfum” sau „aroma”. Lista ingredientelor se stabilește în ordinea descrescătoare a greutăţii acestora, la momentul încorporării lor în produsul cosmetic. Ingredientele cu o concentraţie mai mică de 1 % pot fi enumerate în orice ordine după cele cu o concentraţie mai mare de 1 %.
Toate ingredientele prezente sub formă de nanomateriale trebuie specificate în mod clar în lista ingredientelor. Denumirile acestor ingrediente sunt urmate de cuvântul „nano” între paranteze. Coloranţii, alţii decât coloranţii destinaţi colorării părului pot fi enumeraţi în orice ordine după celelalte ingrediente cosmetice. Pentru produsele cosmetice decorative comercializate în nuanţe diferite, poate fi enumerată întreaga gamă de coloranţi, alţii decât coloranţii destinaţi colorării părului, cu condiţia de a adăuga cuvintele „poate conţine” sau simbolul „+/-”. Se utilizează nomenclatorul CI (Indexul culorilor), acolo unde este cazul.
Pentru ingrediente se va utiliza denumirea dată în Terminologia pentru ingredientele cosmetice din INCI – International Nomenclature for Cosmetic Ingredients (a se vedea și baza de date CosIng de pe https://ec.europa.eu/growth/tools-databases/cosing/. În absenţa denumirii INCI, se folosesc denumirile agreate de International Nomenclature Committee (INC) sau se aplică prevederile de la Hotărârea Guvernului nr. 562 / 2008 privind unele măsuri pentru păstrarea confidenţialităţii unor ingrediente din compoziţia produselor cosmetice. Această Hotărâre descrie procedura prin care furnizorul unui produs cosmetic poate fi exceptat de la cerinţa de a specifica unul sau mai multe ingrediente din motiv de secret comercial. Autoritatea competentă pentru aplicarea prevederilor din Hotărârea Guvernului nr. 562/2008 este Ministerul Sănătăţii (MS).
În acest context, producătorul sau importatorul din terţe ţări poate înlocui denumirea unei substanţe sau preparat din lista de ingrediente printr-un cod numeric format din 7 cifre, obţinut de la MS pe baza cererii de confidenţialitate, întocmită în conformitate cu prevederile Art. 4.
Cererile de confidenţialitate pot fi primite pe baza unei justificări întemeiate şi doar dacă respectivele ingrediente sunt folosite pentru prima dată într-un produs cosmetic sau dacă li se atribuie o altă funcţie decât cea cunoscută şi folosită până în prezent.
Ca o regulă generală și practică: pentru a ne asigura că un produs este de calitate și este și etic acum trebuie să facem un efort financiar și/sau de timp și energie.
O întrebare pentru viitor: cum putem face să fie și la noi sustenabil consumul sustenabil?
