Când primele modele lingvistice mari ale AI au devenit accesibile pe scară largă consumatorilor, profesorii au fost printre primii care au dat alarma: primeau de la studenții lor lucrări perfecte care erau realizate fără nicio contribuție personală a acestora. A făcut înconjurul lumii constatarea că un astfel de model poate lua toate examenele cu note mai mult decât satisfăcătoare la majoritatea disciplinelor academice.
Reacțiile imediate s-au referit la furt, trișat, semnalarea acestor abateri și sancționarea lor.
Vocile mai lucide însă au avertizat că astfel de incidente sunt absolut inevitabile, dar asta nu înseamnă că studenții nu mai pot învăța în era AI sau că profesorii nu-și pot da seama care student învață și care nu. Doar că pentru asta ar trebui să-și schimbe modul de a gândi și de a evalua. Practic trebuie regândită întreagă paradigmă a procesului de învățare – ceea ce poate fi sursa unui salt fără precedent. Dar nu o dată în istorie o criză aparent ireparabilă a dat naștere unor salturi evolutive, prin schimbări de paradigmă.
Ca să înțelegem care este miza acestei schimbări, ar trebui să înțelegem foarte exact ce este și ce face un model AI accesibil unui student sau elev.
Potrivit https://www.unite.ai/ cele mai bune 5 modele lingvistice mari (LLM) în septembrie 2025 sunt:
– OPEN AI GPT 4o este modelul emblematic GPT. Acesta este un model unificat care poate accepta text, imagini, audio și chiar video ca intrare și poate genera răspunsuri sub formă de text, vorbire sau imagine. Aceasta înseamnă că puteți avea conversații în timp real, în care GPT-4o ascultă limbajul vorbit și răspunde cu o voce remarcabil de umană în doar 300 ms.
– o3 de la Open AI. Spre deosebire de seria GPT-4, care excelează în conversații fluente și sarcini multimodale, modelele din seria o (precum o3) sunt antrenate să „gândească mai mult timp” înainte de a răspunde.
-o3 poate descompune întrebările dificile în pași logici, poate efectua calcule intermediare sau apeluri de instrumente și apoi poate produce un răspuns bine fundamentat.
– Claude 4 Sonnet face parte din cea mai recentă familia de căști Claude 4 de la Anthropic, lansată în mai 2025.
Funcționează în două moduri: un mod de răspuns aproape instantaneu pentru chat-uri interactive și un mod de „gândire extinsă” pentru raționament mai profund atunci când este nevoie
– Claude Opus 4 este descris ca fiind cel mai important al Anthropic. „cel mai puternic model de până acum și cel mai bun model de codare din lume.” A fost conceput pentru a excela în sarcini extrem de dificile care împing limitele capacităților inteligenței artificiale.
– Google Gemini 2.5 Pro
Observați că până și specialiștii par a se fi obișnuit să descrie performanțele acestor modele în termeni de gândire. Ceea ce este adevărat numai prin ricoșeu.
Modelele lingvistice mari sunt modele de calcul care acumulează date lingvistice și operează pe baza lor. Ca să reducem discuția la termeni școlari, are un „papagal” incomparabil mai mare decât al oricărei ființe umane, pentru că acumulează și reține cantități de date imposibil de reținut de un om, fie și după ani de experiență. Însă nu gândește logic. Tot ce face este să pună la un loc volume mari de date, având capacitatea de a aduna în timp record tot ce s-a spus în imensa sa bază de date despre subiectul respectiv. Apoi ordonează acest câmp de date în funcție de modurile în care oamenii tind să o facă de obicei, în funcție de niște algoritmi statistici. Așadar îți va preda un cumul de idei care reprezintă o medie rezonabilă a ceea ce există deja pe internet ca date despre un subiect. Desigur nu poate aduce nimic cu adevărat nou și nici nu poate ordona materialul pe alte criterii de sens decât frecvența sau criteriile de prioritate deja prescrise.
Cu alte cuvinte, un model lingvistic este un elev silitor, dar nu gânditor. Prioritatea statistică nu are cum ține loc de gândire critică. Cine are impresia că acest lucru nu este adevărat este rugat să se gândească la o situație simplă în care un singur om știe adevărul – să zicem pentru că a fost martor la cutare și cutare scenă – în timp ce o mulțime uriașă judecă scena greșit pentru că nu a văzut-o direct, ci i-a fost povestită tendențios dintr-o sursă răuvoitoare.
Așadar, ceea ce poate obține un elev sau student care se limitează la a întreba AI despre un anumit subiect este o colecție de idei „de-a gata” cum ar fi zis celebrele personaje ale lui Flaubert. Avantaj: se obțin foarte repede și sunt scrise într-un limbaj corect, aparent academic, dar nu întotdeauna ordonate și argumentate logic.
Exact de acest tip de rezultate se plângeau profesorii care au observat primii fenomenul: primeau lucrări scrise în acest stil de la majoritatea studenților, de aceea au început să le bănuiască scrise cu AI – ceea ce s-a confirmat.
Cum spuneam , înainte de a începe orice discuție despre poliția copiatului, orice dezbatere despre furt (mai ales că, într-adevăr, AI nu este o persoană de la care să furi, nu are copyright), ar trebui să ne gândim la felul in care iau naștere astfel de teme.
În erele anterio1 are, în care căutarea și ordonarea informației era o miză în sine, profesorii puteau da teme în care să verifice hărnicia studentul în documentare și simțul său critic în ordonarea informației. Eseurile care cereau numai simț critic, pe teme cunoscute, se puteau nota în funcție de gradul de sofisticare a informației căutate.
În era AI, când modelele lingvistice fac deja acest lucru cu brio, sensul temelor de tip eseu sau compunere care au la bază reproducerea de informație începe să se piardă.
Pe scurt, a venit vremea că în toate temele pe care un profesor le dă el să urmărească numai gradul de elaborare personală, contribuția proprie a elevului, creativitatea. Reproducerea informației nu mai are sens.
Profesorul trebuie să considere informația deja achiziționată și să urmărească felul în care elevul poate opera cu informația.
Pentru profesor, da, este o solicitare în plus imaginarea unor moduri de testare care să pună în evidență acest lucru. De asemeni, ceea ce până acum era mândria sistemului de învățământ, standardizarea testărilor pentru a evita nedorita „subiectivitate” a profesorului, va trebui regândită.
Toate acestea pe măsură ce Ai avansează și începe să ofere și răspunsuri pseudo-creative.
Profesorului i se cere practic să fie cu un pas în fața AI-ului. Este o cursă grea, dar din care și umanitatea noastră și performanța noastră au numai de câștigat.
Așadar, dragi profesori și părinți, nu vă mai concentrați pe controlul și cenzurarea dispozitivelor, ci pe sarcina de a-i împinge pe elevi și studenți să gândească mai departe decât o poate face o inteligența artificială care, să nu uităm, nu gândește, ci doar vorbește meșteșugit, imitând modul de a vorbi al unei persoane care gândește.
Iar voi, dragi elevi și studenți, fiți prudenți când folosiți AI – nu este un instrument de gândit și nu este un partener real de dialog – despre aceasta va fi vorba într-un articol ulterior – dar nici nu este cu adevărat o sursă de informare.
Proprietarii de site-uri web se plâng deja că traficul scade, pentru că marile motoare de căutare oferă în primul rând un rezumat Ai, iar din ce în ce mai mulți utilizatori se mărginesc la acest rezumat, ignorând inclusiv sursele online – să nu ne mai gândim ce se petrece cu celelalte surse, de exemplu cele scrise.
Cât de sigur e să ne bazăm pe acest tip de rezumat? Merită să ne punem această întrebare acum, când deja apare fenomenul de intoxicare, despre care specialiștii în AI vorbesc încă de la începutul anului. Despre ce e vorba? Materiale scrise cu Ai sunt încărcate în bibliotecile care antrenează AI – deja din faza de experiment specialiștii au observat că în aceste condiții crește exponențial probabilitatea apariției erorilor – sau „halucinațiilor” cum le-au numit specialiștii. Pe scurt, în răspunsurile Ai încep să apară „informații” pur și simplu false.
Deci, nota bene, dragi elevi și studenți, ceea ce primiți de la AI la un moment dat poate conține erori – încă detectabile de profesorii voștri umani. E încă posibil ca o astfel de lucrare să nu obțină nota maximă, chiar dacă profesorul nu observă sau nu reclamă faptul că e scrisă cu AI.
Apoi, dincolo de asta, o altă veste a devenit virală în ultima vreme – deși era ușor de anticipat încă de la început că așa vor sta lucrurile. Așadar, un studiu MIT a arătat că utilizatorii recurenți de AI se „lenevesc” mental, procesele cognitive devin mai slabe, iar urmarea este că vor procesa singuri din ce în ce mai puțin și mai slab, devenind din ce în ce mai dependenți de AI.
Așadar, ideea că Ai va deveni rapid indispensabil nu este altceva decât o profeție autoîmplinită.
Totuși nu este o fatalitate, ci, cel puțin în cazul procesului de învățământ, este rezultatul unui cumul de comodități: a profesorului de a inventa, a elevului de a studia.
Așadar, cine e AI la școală? Fițuică, meditator, coleg îndatoritor, salahor sau sabotor? Un răspuns lucid ar spune că poate fi oricare din aceștia, în funcție de felul în care decidem să-l folosim – noi, adică profesorul, elevul, sistemul de învățământ. AI ne poate fi de folos ca un muncitor sârguincios, dar nu ne putem baza pe el ca profesor sau meditator, dacă nu este folosit chiar de un profesor sau meditator uman. Poate cel mai de folos ar fi ca elevii să învețe să folosească AI de la profesorii lor, care le-ar putea arăta cât este de necesar să aplice filtrul critic atunci când li se livrează informații. Însă AI poate fi doar sabotor dacă îl absolutizăm, dacă îl folosim drept unică sursă și unic răspuns. Decizia este – încă – un apanaj uman.
Cum credeți că ar trebui folosit Ai în procesul de învățământ?
