Se știe, Paștele suscită cam la fel de multa agitație ca și Crăciunul. Segmentul cadouri pare mai fragil, dar vine din urmă. Consumul crește oricum – se pregătește masa perfectă, casa perfectă, poate vacanța perfectă. Se înnoiesc hainele, iar corpusul de obiceiuri, tradiții, ritualuri, superstiții este mult mai dezvoltat de Paște decât de Crăciun. În programul unui om obișnuit aceasta se traduce într-un calendar de taskuri care este foarte strâns și toate sunt supuse exigenței perfecțiunii.
Datele arată că pentru prima dată în mulți ani e posibil să se fi redus consumul, valoarea coșului să fie mai mică. Totuși coordonatele de bază sunt aceleași: sunt coșuri prea mici pentru o familie, e drept, dar și foarte multe care depășesc ce ar putea consuma familia în perioada dată. Câteodată depășesc și ce ar putea dărui – așa că multe produse ajung direct la gunoi.
Excesul și aruncarea – jertfa – fac parte și ele din apanajul sărbătorii. Dacă nu se manifestă în consum, excesul se va manifesta altfel. Jerfa poate aduce alt sens. Putem adopta atitudinea rațională de a cumpăra numai ceea ce consumăm și de a face exces de generozitate cu timpul nostru, cu priceperea noastră. Poți participa la sărbătoarea celor mai puțin avantajați, cu conștiința că s-ar putea să fii chiar tu singura sărbătoare de care are parte un bătrân singur, un om al străzii, o familie nevoiașă cu mai mulți copii. Sunt gesturi frumoase de solidaritate care aduc bucurie întregii lumi – cu atât mai frumoase cu cât ele nu se rezumă la sărbătoare, ci devin obiceiuri de viață.
Însă în esență sărbătoarea ne aduce cam pe toți în același punct – observăm asta în orice magazin sau piață. Oamenii aleargă în căutarea perfecțiunii, condamnați de nostalgia sărbătorii perfecte care era odinioară – acest odinioară fiind plasat, după caz, în copilărie sau chiar dincolo de ea, în lumea „satului tradițional” sau chiar a vechilor creștini. Care erau pioși, cumpătați, aveau grijă de ceilalți etc. Illo tempore, timpul perfecțiunii – așa îl numește Mircea Eliade.
Sărbătoarea noastră trăiește pentru a aproxima acest illo tempore – iar lupta noastră vizează o cât mai fidelă aproximare. Formată din gesturi cărora le atașăm semnificații mărețe. Superstiții mai mari sau mai mici, mai larg acceptate sau strict personale. „Nu e Paște fără… miel, ouă roșii, haine noi, fără să mergi la biserică” etc, aici se poate completa liber de oricine. Sensul sărbătorii începe să fie umplerea cât mai corectă sau de-a dreptul fastuoasă a acestor puncte. Pentru a face asta intrăm în priză, cheltuim, adesea cu un consum financiar și psihic mult deasupra mijloacelor noastre.
Cumva ar fi previzibil: dacă am face un calendar și am aloca numai timpul strict necesar pentru realizarea fiecărui gest „tradițional”, fără să ținem seama de somn și inevitabila relaxare, am constata că avem nevoie de o săptămână cu vreo 10 zile de cca 30 de ore.
Trăsătura definitorie a gesturilor sărbătorești este însă că sunt prin definiție gesturi a căror perfecțiune nu are sfârșit. Sărbătoarea perfectă nu se întâmplă niciodată concret, oricât am cheltui cu ea, fizic și psihic. Mereu așteptăm să fie și mai perfect, mereu găsim un standard care ne împinge spre altceva. Către „adevărata sărbătoare perfectă”. Acesta este abisul fără sfârșit al perfecțiunii.
Adevărul este că da, sărbătoarea perfectă există. Dar ceea ce aproximăm aici pe pământ nu este un alt gest de pe pământ de tipul „cum se sărbătorea odinioară” ci este un gest care vine de dincolo de timp. Sărbătoarea s-a petrecut deja. Hristos a înviat! Iar asta e singura certitudine care revine. Mereu, în fiecare an. Perfectă și indestructibilă atât cât ne e credința.
Sărbătoarea s-a petrecut deja iar singurul gest pe care îl avem de făcut este să recunoaștem: Adevărat a înviat!
