fbpx
Casă & FamilieEducatieTimp liber
În tendințe

175 de ani de Eminescu: Ziua Culturii Naționale, între serbare și noile medii de comunicare

Scris de Roxana Melnicu

15 ianuarie 2025 – Ziua Culturii Naționale care înseamnă 175 de ani de când s-a născut Poetul


– Sunt 39 de ani de viață zbuciumată a intelectualului Mihai Eminescu, dintre care ultimii 6 sub stigmatul unei maladii misterioase și până azi controversate (între maladie infecțioasă, psihoză, complot și crimă lentă).

– Un singur volum de poezie publicat în timpul, vieții, la capătul fatidicului 1883, când Eminescu era deja prin sanatorii. Volumul este primit extraordinar de bine, statuia poetului începe să se construiască deja, crește și culminează cu studiul realizat de George Călinescu asupra operei eminesciene de anvergură, cuprinzând și mare parte din postume. Monografia sa, Opera lui Mihai Eminescu, apare la Editura Fundațiilor Regale Regele Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în perioada 1934-1936.

– În 1947, schimbarea de regim din România cenzurează o mare parte a operei eminesciene publicate, lăsând acces liber la numai câteva poezii. Poeziile lui Eminescu continuă însă să fie publicate în străinătate, coagulând rezistența diasporei. Iată ce scria Mircea Eliade în prefața unui astfel de volum de poezii apărut la Paris în 1949:

˝Ce înseamnă, pentru noi toți, poezia, literatura și gândirea politică a lui Eminescu, o știm, și ar fi zadarnic s’o reamintim încă o dată. Tot ce s’a creiat după el, dela Niculaie Iorga și Tudor Arghezi până la Vasile Pârvan, Nae Ionescu și Lucian Blaga, poartă pecetia geniului, cugetului sau măcar a limbei eminesciene. Rareori un neam întreg s’a regăsit într’un poet cu atâta spontanitate și atâta fervoare cu care neamul romănesc s’a regăsit în opera lui Mihail Eminescu.(…) Eminescu este, pentru fiecare din noi, altceva. El ne-a revelat alte zări și ne-a făcut să cunoaștem altfel de lacrimi. El, și numai el, ne-a ajutat să ne înțelegem bătaia inimei. El ne-a luminat înțelesul și bucuria nenorocului de a fi român.

Mircea Eliade construiește chipul lui Eminescu ca poartă de acces la chiar arhetipurile românismului, ca poet-șaman, om al cunoașterii, inventator de limbă, în același timp o conștiință îndreptată spre lumea dificilă a contextelor istorice, nu rareori infinit de complicate, care au pus la încercare acest neam.

– După 1965 se reia critica literară eminesciană în țară și statuia poetului capătă noi dimensiuni. Ocupă aproape complet manualele de limba și literatura română. Mai mult decât canonic, Eminescu devine cu adevărat iconic – dar nu în sensul în care se folosește azi acest cuvânt, ci literalmente aidoma unei icoane ferecate în casetă de metal sau aidoma unei statui de aur curat poleite cu foițe. Statuia poetului se poleiește continuu prin manifestări obligatorii și comentarii învățate de elevi pe dinafară.

– Ca adesea în istorie, cultul pregătea insurecția – în 1998 un grup de poeți și critici literari iconoclaști cer eliminarea lui Eminescu din canonul literar. Rapid, Eminescu ajunge un ¨caz¨. Atitudinea nu se va perpetua, dar rezultatul a fost într-adevăr reducerea încărcării cu Eminescu a programei literare.

– În paralel din ce în ce mai mulți atrag atenția asupra operei publicistice a lui Eminescu și se deschide astfel o nouă filieră sau o fereastră spre un alt Eminescu: ziaristul și polemistul. Eminescu avea studii occidentale cât se poate de temeinice, o gândire clară filosofică și devotamentul lui pentru ideea națională nu avea margini. La fel de intens neîmpăcată era și pasiunea cu care se opunea tendințelor sociale, politice și culturale pe care le percepea ca prejudicii pentru această idee. Evident acest lucru îi atrage și dușmani în epocă.

Ultimele decenii văd deci construindu-se în jurul lui Eminescu și un alt fel de literatură, cea care are ca obiectiv descifrarea bolii și morții poetului într-o cheie polițistă. Eminescu este înfățișat ca victimă a unor comploturi de mare anvergură: avem spionaj, prieteni trădători (dintre cei mai titrați intelectuali români, la rândul lor portrete de manual acum!), avem medici abuzivi, diagnostice puse în pripă, medici care fac experimente, medici criminali. Conspirația ar fi vizat reducerea la tăcere a ziaristului incomod care ar fi putut  deveni o figură politică, urmând ca posteritatea imediată să preia doar un poet exemplar. Care din aceste figuri este mai benefică ideii naționale: ziaristul viu și incomod sau poetul mort romantic? Iată o întrebare care își păstrează actualitatea.

La fel de familiar cu ideile religioase și arhetipurile profunzimii psihismului colectiv cum era și cu ideile politice, Mircea Eliade scria în 1975:

¨Neamul romănesc simte că și-a asigurat dreptul la “nemurire”, mai ales prin creația lui Mihail Eminescu. Petrolul și aurul nostru pot într’o zi, seca. Grâul nostru poate fi făcut să crească și aiurea. Și s’ar putea că într’o zi, nu prea îndepărtată, strategia mondială să sufere asemenea modificări, încât poziția noastră de popor de graniță să-și piardă însemnătatea pe care o are de un secol încoace. Toate acestea s’ar putea întâmpla. Un singur lucru nu se mai poate întâmpla: dispariția poemelor lui Eminescu. Și cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Eminescu, identitatea neamului românesc a fost “proiectată în eternitate” prin versurile unui poet care a suferit toată viața de sărăcie, uneori chiar și de foame, și a murit, omorât de un nebun, într’un ospiciu… Este o lecție de modestie pe care însăși istoria ne-o dă, nouă tuturor…¨

Divin și preauman, lucid și eroic, mistic și erotic, Eminescu vorbește sufletului nostru cu voce asurzitoare. Deși îngropat în valuri de literatură obligatorie, canoane și coduri literare care construiesc în jurul lui un hățiș de nepătruns, vocea lui este auzită imediat de oricine își conferă răgazul de a-l citi fără alt gând secund.

– În 2010, ziua poetului – adică ceea ce trece drept ziua sa oficială de naștere – 15 ianuarie – este decretată oficial Zi a Culturii Naționale. În fiecare an manifestările sunt centrate în jurul lui Eminescu ales drept icoană reprezentativă pentru ceea ce înseamnă idee națională, dar cuprind din ce în ce mai vaste arii culturale. În ultimii ani această zi a devenit un prilej pentru instituțiile culturale naționale de a-și deschide porțile către public, ziua devenind un soi de zi a accesibilității culturii naționale, dintr-un impuls natural de a readuce la viață, de fapt la firescul său, gestul simplu de a consuma cultură.

Da, ultimii ani au fost martorii unor fenomene culturale paradoxale – dacă ar fi să cităm aici numai fenomenul muzeelor relativ pustii în cea mai mare parte a anului care brusc sunt înconjurate de cozi stufoase de vizitatori insistenți în Noaptea Muzeelor.

Când este vorba despre noile medii, paradoxurile cresc: în topul vânzărilor conduce detașat… Dostoievski iar pe tiktok a devenit virală nuvela Nopți albe!

Din noile medii, adolescenții află despre cărți și le discută avid, formând comunități centrate în jurul unor factori culturali care nu au nicio legătură cu școala și cu obligația sau recomandarea oficială de a citi.

Ce înseamnă acest lucru, în profunzime? Că literatura vorbește fiecărei generații, că glasul ei nu se stinge, pentru că literatura mare este glasul sufletului. Dar și că noii cititori au nevoie de grupare, de trend, de viralizare.

Așa cum Nopțile Albe ale lui Dostoievski au cucerit internetul în toată lumea, ce ar fi dacă anul acesta Glossa lui Eminescu ar veni și ea în față, rezumând și făcând caduce valuri de literatură de autodezvoltare?

Vreme trece, vreme vine,

Toate-s vechi și nouă toate;

Ce e rău și ce e bine

Tu te-ntreabă și socoate;

Nu spera și nu ai teamă,

Ce e val ca valul trece;

De te-ndeamnă, de te cheamă,

Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,

În auz ne sună multe,

Cine ține toate minte

Și ar sta să le asculte?...

Tu așează-te deoparte,

Regăsindu-te pe tine,

Când cu zgomote deșarte

Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă

Recea cumpăn-a gândirii

Înspre clipa ce se schimbă

Pentru masca fericirii,

Ce din moartea ei se naște

Și o clipă ține poate;

Pentru cine o cunoaște

Toate-s vechi și nouă toate.

Privitor ca la teatru

Tu în lume să te-nchipui:

Joace unul și pe patru,

Totuși tu ghici-vei chipu-i,

Și de plânge, de se ceartă,

Tu în colț petreci în tine

Și-nțelegi din a lor artă

Ce e rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul

Sunt a filei două fețe,

Vede-n capăt începutul

Cine știe să le-nvețe;

Tot ce-a fost ori o să fie

În prezent le-avem pe toate,

Dar de-a lor zădărnicie

Te întreabă și socoate.

Căci acelorași mijloace

Se supun câte există,

Și de mii de ani încoace

Lumea-i veselă și tristă;

Alte măști, aceeași piesă,

Alte guri, aceeași gamă,

Amăgit atât de-adese

Nu spera și nu ai teamă.

Nu spera când vezi mișeii

La izbândă făcând punte,

Te-or întrece nătărăii,

De ai fi cu stea în frunte;

Teamă n-ai, căta-vor iarăși

Între dânșii să se plece,

Nu te prinde lor tovarăș:

Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,

Lumea-ntinde lucii mreje;

Ca să schimbe-actorii-n scenă,

Te momește în vârteje;

Tu pe-alături te strecoară,

Nu băga nici chiar de seamă,

Din cărarea ta afară

De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,

De hulesc, să taci din gură;

Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,

Dacă știi a lor măsură;

Zică toți ce vor să zică,

Treacă-n lume cine-o trece;

Ca să nu-ndrăgești nimică,

Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,

De te-ndeamnă, de te cheamă;

Ce e val, ca valul trece,

Nu spera și nu ai teamă;

Te întreabă și socoate

Ce e rău și ce e bine;

Toate-s vechi și nouă toate:

Vreme trece, vreme vine.
Mihai Eminescu

Back to top button