- Scriitoarea și jurnalista franceză va fi prezentă în România pe 8 octombrie, de la ora 19:00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, pentru lansarea romanului său, publicat la Editura Trei.
În fiecare zi, 137 de femei și fete sunt ucise de parteneri sau de membri ai familiei, la nivel global. În 2024, 50.000 de femei și fete au fost ucise de partenerii de viață sau de rude din familia apropiată, potrivit datelor publicate în noiembrie 2025 de Oficiul Națiunilor Unite pentru Droguri și Criminalitate (UNODC) și de Entitatea Națiunilor Unite pentru Egalitatea de Gen și Emanciparea Femeilor din cadrul ONU, o perioadă care a adus primele acțiuni împotriva femicidului, în Europa. Pe 25 noiembrie, în același an, de Ziua Internațională pentru Eliminarea Violenței împotriva Femeilor, Italia a devenit prima țară europeană care a adoptat o lege a femicidului, prin care această acțiunedevine o infracțiune distinctă și este pedepsită cu închisoare pe viață.
În România, în aceeași perioadă, erau raportate 51 de cazuri de femicid de la începutul anului 2025. Potrivit Europa Liberă și Ministerului Justiției, în primele patru luni din 2025 au fost înregistrate peste 40.000 de cazuri de violență domestică, ceea ce înseamnă că 14 femei sunt agresate în fiecare oră. Conform unei analize Snoop din martie 2026, 66 de femicide au avut loc în România în anul precedent, iar alte 69 de femei au fost la un pas de a fi ucise de partenerii, soții, cumnații sau nepoții lor, vecini sau străini. În luna aprilie 2026, a intrat oficial în vigoare Legea nr. 53/2026 pentru prevenirea și combaterea femicidului și a violențelor care îl precedă, aducând, pentru prima dată, o definiție juridică a acestui fenomen și în România.
Însă, în paralel, rămâne o altă realitate, cea a protecției victimei. Potrivit statisticilor din 2025, peste 12.000 de ordine de protecție provizorii au fost emise de Poliția Română în cazuri de violență domestică, iar 5.000 nu au fost respectate de agresori.
Statisticile vorbesc despre cifre, despre fenomene, despre acțiuni. Dar nu spun nimic despre vieți, despre teroare, despre mecanismele care se află în spatele acestor gesturi, despre cum arată violența în tăcere și despre realitatea nespusă a femeilor aflate într-un ciclu al abuzului. Acesta este subiectul pe care îl explorează cu finețe scriitoarea și jurnalista Nathacha Appanah în cartea Cu noaptea în inimă, construită în jurul a trei povești reale de violență conjugală. Două dintre ele s-au încheiat prin crimă: una dintre femei, Emma, este călcată cu mașina și abandonată într-un șanț, cea de-a doua, Chachinez, este împușcată în picioare și apoi arsă de vie, în plină stradă. Ambele mame a trei copii, ambele ucise de parteneri. Cea de-a treia este chiar povestea autoarei, care va veni în premieră în România pe 8 octombrie, de la ora 19:00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu cu ocazia lansării romanului publicat la Editura Trei.
Viața care se ascunde în spatele violenței
În centrul poveștilor care se întrepătrund rămân însă femeile și viețile lor, surprinse nu doar în momentul în care violența le schimbă sau le curmă destinul, ci și în tot ceea ce există înainte și în jurul acestei drame. În felul în care deciziile sunt blocate și în care rușinea, vinovăția, neputința locuiesc permanent în aceeași casă, ca parteneri stabili ai relației. „Căminul violent este o lume aparte, iar cei care nu sunt în el spun lucruri de genul: De ce nu a plecat? De ce nu a spus nimănui? De ce nu s‑a dus la poliție? De ce s‑a împăcat cu el? Această lume, întoarsă în sine. Scufundată într‑o violență înăbușită și ascunsă după căderea nopții, punându‑și măștile unei familii normale ziua. Această lume în care strânsoarea bărbatului devine mai sufocantă pe măsură ce voința femeii de a se elibera devine mai evidentă. Această lume, ca un perpetuu Skanderbeg. Această lume nu este niciodată o poveste atât de simplu de rezumat prin cuvintele: „Ar fi trebuit să plece”, scrie Nathacha Appanah despre realitatea trăită și ascunsă, pe care o cunoaște atât de bine. Această realitate este străbătută de două fire ce traversează și aduc împreună cele trei povești: tăcerea și frica, demonii pe care agresorii îi manipulează pentru a controla.
Frica viscerală și forța cu care ține victimele prizoniere
Dincolo de circumstanțele de viață, de posibilitatea femeii de a pleca, de a se întreține pe ea sau pe copiii ei, dacă poate sau nu să găsească un spațiu sigur, înțelegere sau susținere din partea familiei sau a societății, există încă ceva despre care autoarea romanului, premiat în 2025 cu premiile Prix Femina, Prix Goncourt des lycéens, Prix Renaudot des lycéens și Prix Gisèle Halimi, scrie cu luciditate și compasiune: despre frica instalată în absența agresorului, nu în prezența sa. Deși au trecut 23 de ani de la momentul când ea a reușit să se elibereze din propria relație abuzivă și până la demersul de a scrie despre această experiență, ea spune că „este ceva ce nu am uitat niciodată, cum era să-ți fie frică. Chiar și atunci când eram singură, la serviciu, printre alți oameni. Cred că momentele în care îmi era cel mai puțin frică erau acelea când mă aflam acasă cu el, în liniște, când nu era furie și el era în fața mea, eu eram în fața lui și făceam ceva, inofensiv, dacă vreți, banal. Cum ar fi fost să gătesc, să citesc, deși adesea nici cititul nu era inofensiv. Deci, această frică pe care au trăit-o ele, eu știam ce este, din ce era făcută. Și adesea, când li se spune acestor femei: „Dar de ce nu plecați? De ce vă întoarceți? Eu știu cum sentimentul de nesiguranță este amplificat atunci când ea se află în afara razei lui și în afara privirii lui”, împărtășește ea într-un interviu acordat pentru Maison Française d’Oxford.
Perspectiva agresorilor și de la responsabilitatea alegerii
Începutul romanului îi va surprinde pe cititori. Aceștia se vor întâlni, încă de la primele pagini, nu cu trei femei, ci cu trei bărbați obișnuiți, a căror copilărie și viață nu anunțau neapărat viitoarele acte de cruzime. Trei bărbați care au făcut alegeri conștiente, spune autoarea care a avut această revelație atunci când a început să scrie capitolul despre ea și atunci când își creiona, în minte, structura cărții, concentrată pe viețile femeilor, nu pe cea a agresorilor. „I-am cunoscut pe toți trei, pe cel cu care am fost, pe soțul Emmei, verișoara mea, fermecător, foarte arătos, generos cu cei din jur. Și înțeleg că și fostul soț al lui Chachinez a fost foarte iubit de părinții lui. Ei nu se înscriu într-o filiație a violenței, într-o filiație a maltratării femeilor sau într-o filiație a uciderii. Dimpotrivă, ei se înscriu într-o filiație intelectuală, o filiație a cuvântului, a comunicării. Și atunci mi-am spus că, în realitate, nu trebuie să apară (în carte) ca niște ființe care ar fi în afara societății noastre, ca întruchipare a răului. Dimpotrivă, sunt frați, sunt tați, oameni care au fost iubiți.”
Această conștientizare, a fost revelația pe care autoarea a trăit-o în timpul procesului lui Mounir Boutaa, fostul soț al lui Chahinez Daoud, în ziua când au fost audiați copiii, familia și fosta lui soție. Autoarea a fost profund impresionată de iubirea pe care aceștia i-o purtau. „Nimeni nu i-a spus vreodată: Dar ești un monstru, nu mai ești tatăl meu, nu mai ești fratele meu. Ce ai făcut? Nu. I-au spus: Dar ce ai făcut cu iubirea pe care ți-am dat-o? Noi te-am iubit.” Pentru ea, acest moment de o profundă umanitate a creat un contrast foarte puternic, în opoziție cu cruzimea actelor bărbatului care, după ce a ieșit din închisoare, și-a urmărit fosta soție dintr-o dubă recent cumpărată, i-a acoperit geamurile cu carton și bandă adezivă și a decupat vizoare pentru a putea supraveghea strada. A așteptat momentul în care ea pleca de acasă, pentru a o împușca și a-i da foc. „Iată, asta este, în realitate, ideea: ei nu pot spune că nu au fost ei, că este de vină societatea, este cultura… Nu, ei sunt cei care au ales”, a concluzionat autoarea, în interviul pentru Maison Française d’Oxford.
Nathacha Appanah s-a născut în Mauritius în 1973 și locuiește în Franța. Traducătoare, jurnalistă și scriitoare, a început să scrie încă din adolescență, iar la 17 ani a câștigat un concurs literar organizat de un ziar local din Mauritius. După studiile de jurnalism din Franța, și-a început cariera în presă, lucrând pentru mai multe publicații și instituții media. În 2003 a debutat la Gallimard cu romanul Les Rochers de Poudre d’Or, recompensat în același an cu Prix RFO du livre.
De-a lungul carierei, Nathacha Appanah a publicat 13 volume, romane, proză scurtă, eseuri și jurnal, construind o operă puternic ancorată în realitățile sociale și istorice ale zonei Oceanului Indian. Printre cele mai cunoscute cărți ale sale se numără Le Dernier Frère, Tropique de la violence, Le Ciel par-dessus le toit și Rien ne t’appartient.
A fost distinsă cu peste 20 de premii literare, printre care Prix Femina, Prix Goncourt des lycéens, Prix Renaudot des lycéens și Prix Gisèle Halimi. În 2022 a primit Prix de la langue française pentru întreaga sa operă, iar în 2023 a fost numită profesor invitat la Institutul de Studii Politice din Paris (Sciences Po). Cel mai recent roman, publicat în limba română la Editura Trei, Cu noaptea în inimă, se va lansa în România pe 8 octombrie, de la ora 19:00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu, în prezența autoarei.
