I se mai spune vinerea neagră, se ține post negru și în biserici nu se ține liturghie, ci numai seara se cântă sfâșietorul Prohod al Domnului. Cântarea lungă, parcă fără sfârșit, cu câteva motive repetitive, descrie tânguirea Maicii Domnului la vederea fiului ei răpus. Este ceea ce în istoria culturală a rămas sub reprezentarea catolică a sculpturii Pieta de Michelangelo. Acolo însă albeața marmurei, finețea și frumusețea uluitoare a sculpturii te duc într-o contemplare mai senină a suferinței.
Cântul nesfârșit al Maicii Domnului care umple în vinerea mare bisericile ortodoxe și se numește Prohodul atinge sufletul și chiar trupul într-o stare inexplicabilă, în care se amestecă durerea și nădejdea. Durerea copleșitoare se dublează de credința că Dumnezeu este, că Iisus e Dumnezeu și că ceea ce se întâmplă nu se poate întâmpla. Este prefigurarea învierii care se lasă totuși așteptată, într-un timp care nu ar trebui să existe, un timp în care Fiul lui Dumnezeu este mort ca toți morții. Pentru că, lucru nemaivăzut, el este în același timp și pe deplin om, și a suferit moarte dureroasă, iar acum, în timpul cernit al Vinerei celei mari, este pus în mormânt.
În timp ce sufletul de mamă plânge, și alături de Maica Domnului plângem toți, în lumea mistică Iisus trece prin împărăția morților și le va duce și lor vestea mântuirii. Vestea că ordinea lumii s-a schimbat prin voința lui Dumnezeu care și-a trimis Fiul pe pământ și învierea este aproape.
De aceea în ritualul ortodox biserica se înconjoară de trei ori: procesiunea oamenilor cu lumânări aprinse marchează simbolic trecerea lui Iisus prin împărăția morților și prefigurează vestea cea bună a învierii.
Slujba din Vinerea Mare, Prohodul, este culminarea săptămănii Deniilor, care a început luni. În fiecare seară s-au citit fragmente diferite de evanghelie, menite să sublinieze caracterul atât de excepțional al săptămânii mari, în care Ierusalimul a jertfit odinioară pe Iisus și, de fapt, în care sufletele noastre îl jertfesc tot timpul pe Iisus al lor, sacrifică viața, speranța, esența, spiritul și sensul lor, prin rătăcirea și cotropirea pe care ne-o îngăduim, prin tulburarea inimii cu tot felul de greutăți care nu țin de ființa noastră adevărată.
Slujbele Deniilor repetă Scripturile, dar oricum citești și oricum asculți, cu greu se poate înțelege cum, de la întâmpinarea triumfală a Domnului de Florii s-a ajuns la Ierusalim, în timpul de odinioară, la uciderea lui Iisus. Mai degrabă decât o intrigă polițistă, avem aici de-a face cu un soi de parcurs sufletesc.
În valoare absolută nimic nu justifică nici trădarea, nici depresia, nici disperarea. Sunt doar eroi de judecată, rătăciri ale simțirii care se vindecă numai cu încredere, cu credință. Simplă ca viața însăși, credința mută munții din loc și se opune morții. Oricând. Poate salva pe oricice. Se spune de atâtea ori în sujbele de la biserică: sus sa avem inimile! Nimic mai simplu și nimic mai greu totodată. dar nu avem nimic de pierdut dacă o facem, și totul de pierdut dacă ne concentrăm asupra neputințelor noastre și uităm că suntem cu rădăcinile la Dumnezeu.
Ei bine, da, iubește-l pe aproapele tău ca pe tine însuți, acordă-i această încredere de a-l vedea ca pe un chip al lui Dumnezeu și nu ca pe o simplă ființă biologică – cât de recentă, limitată și plină de ignoranță este această definiție „științifică“! Mai bine decât a te lăsa pradă ei, acordă-i celui de lângă tine încrederea de a te vedea și el pe tine drept un chip al lui Dumnezeu. Și apoi, cu acest chip în minte și cu iubirea care decurge din el în suflet, fă ce vrei, cum spunea Sfântul Augustin. Să ne abatem deci de la judecare, de la neîncrederee, de la deznădejde, de la neiubire, de la lăcomie, și în schimb să facem exercițiul de a-l vedea pe cel de alături ca pe o ființă ca noi, la fel de dornică de iubire și de respect așa cum ne vedem și pe noi înșine.
