De ziua internațională a drepturilor omului „AM DOLEANȚA de a fi ascultat, am de spus o poveste!”
Trăind istorie contemporană
PRIMA PARTE
Deși mi-ar plăcea să pot să ating și să cuprind acest subiect într-un singur articol, complexitatea problematicii acestuia mă convinge să încep o serie de confesiuni referitoare la situația în care ne aflăm cu toții, cu precizarea subiectivității perspectivei, date fiind vârsta și poziția mea în societate.
AM DOLEANȚA de a fi ascultat, am de spus o poveste!
“Distanțarea Socială”!
Ca fost elev al Liceului Teoretic Național, promoție 2020, trebuie să recunosc că mi-a fost imposibil să nu realizez impactul psihologic pe care îl are distanțarea socială, care presupune cu totul altceva față de cum au decurs lucrurile în ultima perioadă, de cum au fost restricționate interacțiunile umane de orice fel… de distanțarea fizică.
Într-adevăr, distanțarea socială este de fapt și de drept, din punct de vedere sociologic, izolarea unui individ față de semenii săi și lipsa interacțiunilor umane directe.
Acest lucru are drept consecință primară o gravă și dură avarie la caracterul individului. Nu știu dacă și voi simțiți la fel, dar PANDEMIA a lezat și încă produce leziuni pe plan psihologic și inter-uman.
Luând toate acestea în considerare, voi începe să vă povestesc experiența mea din perioada pandemiei.
În ciuda profesionalismului instituției de învățământ în contextul dat și a modelului de predare aproape ideal, adaptarea la „noua școală” – de care noi ne-am lovit cu doar 5 luni jumătate înainte de examenul maturității – a fost un proces lung, nelipsit de greutăți și provocări.
Șocul inițial a fost puternic resimțit atât de către elevi, cât și de către cadrele didactice. Școala pe care am practicat-o a fost ca un teren nedescoperit pentru noi, elevii, și pentru profesori. Pierduți pe ocean pentru o perioadă lungă, valurile dense și spumoase ne-au separat pe insule diferite, îndepărtate unele de altele. În fiecare clasă, au răspuns la prezența din catalog doar câte 15 dintre noi. A fost o experiență prin care conversațiile și dezbaterile ca o paletă de culori, chimia elev-profesor și capacitatea de a învăța erau departe în zare, aproape eclipsate de nori, într-un golfuleț cu apa clară, nisipul fin și băuturi pe plajă. Ore în șir petrecute în fața unui ecran, informații lipsite de substanță, o atmosferă gri cu o nuanță de stingherime înrămată pe fața fiecăruia.
Am fost pasageri în autocarul sistemului educațional care a făcut prima la dreapta într-o largă serie de serpentine și ace de par, fără a vedea apexul. Acest autocar nu s-a oprit nicăieri și încă mai continuă să accelereze pe serpentine, fără a avea vreo ieșire spre un drum EUROPEAN.
Prima săptămână de pandemie, din care a rezultat și prima săptămână de școală online, s-a soldat cu zâmbete mari și moral puțin mai sus de nori. Ce adolescent nu se bucură că nu mai merge la școală în zilele noastre?! Însă, zilele treceau și am realizat ce și câte lipseau. Acest peisaj viu de vacanță s-a transformat încet, încet într-o poezie de Bacovia. Frigul ne-a cuprins, anxietăți de toate felurile au preluat controlul și au rămas la volan pe tot parcursul acestui drum lung pe care l-am avut de parcurs.
Această perioadă ne-a distanțat. O repartizare în cutii de metal unde caracterul și personalitatea erau luate de vânt încet, încet, pe zi ce trece. Asta, cred eu, au simțit elevii din România. Bineînțeles, vorbesc aici despre cei care au avut posibilitatea de a participa la școala online. Am să evit acest subiect cu adevărat tragic.
Numărate zilele fiind, examenul se apropia, iar elevul român, care ținea haltera de anxietăți mai grea decât ghiozdanul său pentru școală, a fost nevoit să își ia inima în dinți și să înfrunte realitatea noastră. Într-o perioadă așa de rece și de întunecată, nu a putut fi amânat sau înlocuit acest examen al maturității.
Soluții erau multe. În UE au găsit ușor, dar nu la noi. Una peste alta, am reușit să mai urcăm o treaptă pe scările speranței. Dar odată cu acest pas ne-am lovit de a doua greutate – reintegrarea în societate. Frica ne-a cuprins și speranța la normalitate a fost umbrită de exagerarea din mass-media. Nu cred ca 8h de știri despre Covid-19 în fiecare zi au ajutat pe cineva în prevenirea sau eventuala tratare a acestui virus. Unicul efect a fost frigul din oase pe care l-am simțit cu toții. Scopul informativ al știrilor a fost dat la schimb pentru vizualizări.
Prin aceste cuvinte sper să fi făcut o treabă bună în a crea o introducere pentru seria mea de articole.
Înainte să mă retrag, vă las să contemplați asupra unui adevăr: Ei știu să țină oile în țarc, dar oare cu taurii se descurcă?
Pe curând,
Un elev
