fbpx
Casă & Familie

Sindromul impostorului

Cum reduci la tăcere acest dușman ascuns al bucuriei de viață

În lumea noastră dominată de comunicare, vezi mereu oameni de succes, oameni care-și afirmă succesele din trecut pentru a-și legitima abilitățile. Dar te-ai întrebat vreodată câți dintre oamenii care-și afișează succesul suferă de fapt din cauza raportului lor intern cu propria performanță? Și nu, nu este vorba despre suprasolicitarea care vine împreună cu excesul de notorietate, ci despre o senzație mai profundă și, suprinzător, mult mai răspăndită. 

O senzație comună

Mulți dintre noi am experimentat la un moment dat acest tip de senzație care îți spune că nu meriți succesul pe care l-ai obținut, că nu meriți fericirea pe care o trăiești, că de fapt ești un impostor și nu ai calitățile necesare pentru a fi acolo unde ești și a face ceea ce faci… și mai ales că tocmai din cauza incapacității tale vei fi demascat curând, te vei face de rușine și toți oamenii vor afla că i-ai înșelat și tu nu ești nimic și nu știi nimic….

Dacă ai trecut printr-un astfel de puseu de gânduri, cel mai probabil este să te fi liniștit singur ducând gândul la absurd și folosindu-te de afecțiunea celor apropiați și puterea realității. Dar există un procent de persoane la care nu se întâmplă asta și ajung să fie roase de sindromul impostorului toată viața. Acesta se transformă într-un factor de stres și de nevroză care ajunge realmente să le otrăvească viețile – așa se face că acest sindrom a fost descris și studiat de psihoterapeuți. 

Un sindrom definit

Sindromul impostorului, identificat pentru prima oară în 1978 de Pauline Rose Clance, psiholoagă cliniciană și profesoară de psihologie clinică la Georgia State University, este descris de aceasta ca o experiență subiectivă de a avea false abilități, în ciuda indiciilor obiective și evidente de reușită. Persoana are credința că succesul nu este meritat, acesta fiind atribuit unor elemente exterioare, unui noroc sau unei conjucturi fericite. 

Cei doi autori ai cărții „Sindromul impostorului”, publicată la Editura Trei în colecția „Psihologia pentru toți”, psihoterapeuții și psihologii clinicieni Kevin Chassangre și Stacey Callahan ne arată cum putem ști dacă cineva suferă de sindromul impostorului. Această persoană:

– are impresia că își înșală anturajul, că nu este/se ridică la înălțimea (statutului său, rezultatelor sale, reputației sau discursului său) și se vede ca incompetent/ă;

– atribuie reușitele sale unor cauze externe (noroc, întâmplare, concidențe, relații);

– este îngrozit de demascare. Frica, teama sau chiar panica devin copleșitoare la gândul că cei din jur vor vedea că de fapt el sau ea nu are aceste merite, în ciuda tuturor dovezilor raționale că realitatea obiectivă este diferită de impresia sa despre sine. 

Definitorii sunt sentimentul de neautenticitate și autodeprecierea, întărite cu fiecare nou succes. Dincolo de sentimentele de inferioritate, la nivel mental, comportamental și emoțional se dezvoltă precauție excesivă, perfecționism extrem și dependență de muncă, ce pot conduce spre stres continuu, burn out, anxietate, chiar generalizată, depresie.    

Ce-i de făcut?

În cartea lor „Sindromul impostorului“, apărută recent la Editura Trei, psihologii clinicieni Kevin Chassangre și Stacey Callahan arată atât mecanismele de formare cât și soluțiile care există. 

Dincolo de rețete și exerciții, ca în orice arie din psihologie, ideal este să urmărim sentimentul, senzația afectivă dominantă și aici este vorba despre senzația de incongruență, nepotrivire și de vinovăție. Ideea că nu meriți să fii fericit și să ai succes vine dintr-un conflict înregistrat undeva devreme în evoluția individului, de obicei între pretențiile părinților și propriile capacități și mai ales propriile dorințe. „Sunt un etern impostor în matematică pentru că de fapt am respins-o întotdeauna, mi-am dorit să fiu artist, dar mi-au băgat de gât matematica. Am fost un copil bun și am muncit ca să fiu bun. Dar de fapt nu mă interesează cât de bun sunt la matematică, de fapt aș vrea să afle toți că nu am de-a face cu știința asta – tocmai de aia mă îngrozește ideea că s-ar putea cu adevărat întâmpla asta, și atunci ce mai rămâne din mine?“

Asupra acestui sentiment de nepotrivire merită să lucrăm, pentru a remedia ce se poate și pentru a ne păstra bucuria de viață, deoarece fiecare om are dreptul să fie fericit.

Vezi și
Close
Back to top button