fbpx
Casă & Familie

Renaștere și reînviere

povești și legende ale învierii

Din cele mai vechi timpuri, venirea primăverii a fost asociată deseori cu renașterea. Deșteptarea naturii și ritualurile de fertilitate conexe pun în lumină, până azi, forța vieții și felul în care ea reapare după perioadele de declin și aparentă moarte

Primăvara este sărbătorită pe tot globul, în cele mai diverse moduri. Creștinii asociază acest anotimp cu Paștele, care este sărbătoarea învierii lui Iisus. Dar ideea unui zeu care moare și apoi revine la viață este o temă comună în toate regiunile în lumea antică, iar povestea reînvierii are rădăcini precreștine. Mitologia primăverii este întrețesută deseori cu ciclurile planetei noastre, iar zeii fertilității sunt personajele principale în aceste povești.

Povești din Egiptul antic

Legătura dintre renaștere, înviere și primăvară este documentată încă din Egiptul antic. Mitologia egipteană vorbește despre Osiris, un zeu important al panteonului vechi. El a fost omorât de rivalul său, Seth, care i-a dezmembrat corpul în 14 bucăți și le-a împrăștiat în tot Egiptul. Soția lui Osiris, Isis, a găsit aproape toate bucățile și le-a îngropat, readucându-l astfel la viață pe Osiris, care a devenit judecătorul lumii de jos, a morților. Moartea și reînvierea sa pun în lumină rolul său dublu, de zeu al fertilității care dă viață plantelor și care controlează fenomenele naturale.

Legendele Olimpului

În antichitatea greacă, Dionisos era zeul vinului și al nebuniei divine. Una dintre nuemroasele sale porecle este “cel născut de două ori”. Există mai multe explicații pentru această denumire, dar una dintre ele implică moartea și renașterea lui Dionisos. Când Zeus a lăsat-o însărcinată pe Persefona, Hera a înnebunit de gelozie, așa că i-a trimis pe Titani să-l sfârtece pe copil. Apoi Titanii au mâncat toate bucățile, cu excepția inimii. Zeus a găsit inima și a cusut-o în coapsa lui, unde copilul a crescut și s-a născut din nou. Dionisos a devenit zeul viței-de-vie și al strugurilor și moartea și renașterea lui sunt strâns legate de vinicultură. La sfârșitul sezonului, vița este tăiată și pare moartă în timpul iernii, dar primăvara înverzește din nou. Vinul apare asociat pentru prima oară cu un zeu al renașterii.

Tot în mitologia greacă, Persefona, fiica zeiței Demetra, devine soția lui Hades, zeul lumii de jos. Hades o duce pe zeiță în lumea morților, pentru a-i fi regină. Dar Demetra, zeița recoltelor și vegetației, începe să plângă după fiica ei, așa că întreaga natură se ofilește și moare. Speriați, zeii vorbesc cu Zeus pentru a interveni, iar acesta îi ordonă lui Hades să o elibereze pe Persefona. Din nefericire, aceasta mâncase deja din mâncarea morților, așa că a trebuit petreacă după aceea o treime din an în lumea de jos. Când Persefona se întoarce la Hades, Demetra o jelește și atunci vine iarna pe pământ. Învierea naturii are loc când Persefona se întoarce în lumea celor vii.

Zei ai vegetației

În perioada precreștină a Imperiului Roman, oamenii o venerau pe Cybele. Religia acestei zeițe își are originea în zona în care se află acum Turcia și a ajuns la Roma prin intermediul panteonului roman, care absorbea zeitățile zonelor cucerite și le integra în cultele imperiului. Consortul lui Cybele era Attis, zeu al fertilității. Ca alți zei asociați cu moartea și învierea, Attis era un zeu al vegetației. S-a născut dintr-o migdală care a crescut în corpul unei zeițe. Chiar înainte de a se căsători cu o prințesă, a apărut Cybele în viața lui, care l-a înnebunit atât de tare, încât Attis s-a castrat singur, sub un pin, și a sângerat până a murit. Cybele s-a învoit să-l readucă la viață, probabil sub forma unui pin. Attis reprezenta recoltele și fructele care mor iarna și renasc primăvara. Piesa centrală din festivalul lui Cybele era un pin ornat cu violete, despre care se crede că sunt florile care au crescut din sângele lui Attis.

Zeii americani

Quatzalcoatl a fost unul dintre cei mai importanți zei din America Centrală. El este reprezentat în iconografie ca un șarpe cu pene. A primit această înfățișare la un moment dat, în locul feței lui urâte, acoperite de cicatrici. Într-o zi, în timp ce era beat, a chemat-o la el pe sora lui și a făcut dragoste cu ea. A doua zi, treaz și rușinat de fapta sa, s-a închis într-un sarcofag și și-a dat drumul să plutească pe un râu. Ajuns pe un mal, a adunat toate lucrurile pe care le deținea, a construit pe rug și și-a dat foc. Cenușa lui s-a ridicat în aer și s-a transformat în păsări, iar inima lui a ajuns în cer și a devenit Steaua dimineții. După 4 zile în lumea morților, s-a reîntors în cer.

Legende sumeriene

În vechiul Sumer (unde azi se află Irak), zeița fertilității, dragostei, sexului și războiului era Innana, cunoscută și sub numele de Ishtar. Innana a încercat să preia controlul asupra lumii de jos, stăpânită de sora ei, dar a fost ucisă și transformată într-o bucată de carne. Când a înviat, l-a trimis pe iubitul ei tânăr și capricios să-i ia locul în lumea de jos. Innana, la fel ca Osiris, a trecut prin lumea de jos înainte de a renaște și a deveni un simbol al primăverii, al naturii care trece prin cicluri de creștere, maturizare, moarte și înviere.

Tammuz a fost un alt zeu sumerian al vegetației, care inițial a fost doar un rege muritor. Innana l-a făcut iubitul ei și atunci lucrurile au început să se complice. Conform Epopeii lui Gilgamesh, toate ființele pe care le iubește Innana sfârșesc prost. La fel s-a întâmplat și cu Tammuz: a juns în regatul morților. Se pare că până la urmă Innana l-a iertat și s-a dus să-l salveze, apoi l-a transformat în zeu. Dar ea a făcut acest lucru de mai multe ori. În fiecare an Tammuz moare și lumea este lovită de secetă și arșiță (este vorba de Orientul Mijlociu), iar când se întorc ploile și grânele încep să crească este un semn că Tammuz a înviat din nou.

Celții și renașterea

Mitologia anglo-saxonă ne-o prezintă pe Eostre, zeița primăverii și fertilității. Ea era simbolizată printr-un iepure și este probabil ca din numele ei să derive denumirea engleză a Paștelui, Easter. Mult mai târziu, în secolul al XVII-lea, micuțul animal pufos cu urechi lungi, animalul totem al zeiței, a devenit simbolul protestant al sărbătorii pascale. Ouăle, în schimb, sunt prezente încă din secolul al XIII-lea pe masa de Paște. Biserica interzicea consumul de ouă în săptămâna sfântă, așa că ouăle produse în acea perioadă erau considerate sfinte. Oul a devenit un simbol al învierii lui Iisus, căci el conține, în mic, nașterea, creșterea, dezvoltarea, moartea și apoi renașterea.

Odin este zeul suprem în mitologia nordică. El a obținut înțelepciunea trecând prin multe încercări dificile. Pentru a obține cunoașterea de dincolo de ținutul morții, Odin s-a hotărât să se sacrifice. A luat o suliță și s-a împuns cu ea, în coaste. Apoi a legat o funie de copacul lumii, Yggdrasil, și s-a spânzurat cu capul în jos timp de nouă zile. După acest act Odin a devenit mai puternic ca niciodată.

Unul dintre zeii care au murit și au înviat și care pare să fi influențat subtil dar puternic religia creștină pare să fie Mithra. Cultul lui a apărut în actualul Iran, acum peste 2.500 de ani, iar zeul era celebrat ca Soarele invincibil, Sol invictus, cum i-au zis romanii care au adus cultul lui Mithra în imperiul lor. La origine divinitate zoroastriană, numele Mithra înseamnă “legământ”. Mitraismul roman a cunsocut înflorirea în primele 3 secole creștine și a fost un rival puternic al creștinismului. Mithra s-a născut dintr-o fecioară, pe 25 decembrie, iar inițiații în cultul lui Mithra erau numiți “renăscuți” și doar bărbații puteau participa la ceremonii. Mitraismul era un cult al bărbaților. Astăzi, papii poartă pe cap o mitră, iar numele este tot ce amai rămas din acest cult zoroastrian.

Învierea creștină

Istoria lui Iisus repetă și reia anumite teme străvechi, prezente în mitologiile și simbolurile tuturor popoarelor. Natura care se trezește din nou la viața, moartea inițiatică ce are scopul de a pregăti gestația unui nou pământ, bucuria înverzirii, depășirea morții prin iubire, pacea care se coboară în lume prin faptul că oamenii își depășesc condiția materială și acced la o conștiință nouă, toate acestea impregnează religia creștină. Cercetătorii au observat de altfel că tradițiile vechi spun toate același lucru, toate predică iubirea și pacea. Iar acum, primăvara, cu moartea pe moarte călcând, fiecare dintre noi avem din nou ocazia să dobândim pacea inimii și să ne eliberăm de frică, pentru că natura renaște, ca în fiecare an, iar noi avem șansa, împreună cu ea, să înviem din cenușă și să ne bucurăm de viață.

Back to top button