Să vedem cine răspunde cu da la întrebarea asta! Cel mai probabil vor fi cei care nu fac pregătiri de Paște, pentru că le fac alții pentru ei. Fericiți deci cei care se refugiază prin pensiuni sau chiar prin destinații exotice și nu au de pregătit decât pașaportul!
Celorlalți le amintim că de fapt Paștele a început prin a fi o sărbătoare a nepregătiților. În Vechiul Testament se povestește că atunci când Moise a dat semnalul pentru Ieșirea și Trecerea (Pesah) din Egipt, evreii – robi pe atunci – abia au apucat să frământe aluatul, dar timp de crescut nu mai era, așa căci au luat cu ei pâinea nedospită, azima – de aceea și acum evreii pun pe masa lor de Paște azime.
Peste ani și ani, când Iisus a intrat în Ierusalim, locuitorii tot nepregătiți au fost să-L primească. Învierea Lui i-a surprins pe toți – poate mai puțin pe Maria Magdalena, prima ființă omenească căreia El i s-a aratat înviat.
Maria îl unsese pe Iisus cu mir încă de când El se pregătea să intre în Ierusalim, spre indignarea fariseilor care deplângeau cheltuielile exagerate cu mirul, care ar fi trebuit, ziceau ei, să meargă către milostenia făcută săracilor. Atunci Iisus a lămurit de față cu toți rostul pregătirilor speciale, onorurilor aparent fără noimă pe care le facem unor oameni și fapte care însă nu sunt cu totul din lumea asta, ci anunță/semnalizează/sunt din lumea sacră. De față cu toți, El i-a mulțumit Mariei pentru gestul ei de credință și devoțiune. S-ar zice că astfel Iisus însuși a explicat care este rostul și măsura a ceea ce se numește generic pregătiri de sărbătoare. Niciun gest nu e prea mare și nicio cheltuială prea somptuoasă atunci când e vorba să-ți pregătești sufletul ca să primească taina sărbătorii.
Totuși, gesturile și cheltuielile în sine nu înseamnă nimic dacă nu sunt însoțite de sărbătoarea inimii. Cum sărbătoarea inimii rareori se vede cu ochiul liber și aproape niciodată nu poate fi măsurată, nu are sens să-i judecăm pe cei din jur nici dacă se pregătesc somptuos și nici dacă nu o fac.
Desigur, ar fi de dorit să fim toți ca Maria, consacrându-ne Învierii ca să îi trăim complet miracolul. Realitatea din teren, de vreo 2000 bune de ani, este ca majoritatea suntem ca sora ei din Noul Testament, pe nume Marta… adica robotim neîncetat ca să avem sărbătoarea așa cum știm noi că va fi perfectă, nimic să nu lipsească. Dacă Maria varsă din ulciorul cu mir, Marta rânduiește masa și darurile.
De fapt, asta facem cu toții și de Crăciun, dar acolo practic avem de-a face cu o veselă alergare spre punctul culminant al… deschiderii cadourilor. De Paște avem toate astea, dublate de o istorie dramatică, unde tot Cosmosul și toată creația sunt puse la încercare. Săptămâna Mare nu e despre acumulare, deși o practicăm mai toți, este (și) despre dramatismul Deniilor, despre jertfa lui Iisus. Dacă ai asistat măcar o dată la o astfel de ceremonie, nu ai cum să nu fii impresionat – zi după zi, participând la slujbele ortodoxe din Săptămâna Mare asiști la relatarea și prezentificarea unei întoarceri pe dos a lumii, a răsturnării tuturor valorilor.
Acum știm toți ritualul și așteptăm Învierea. Avem certitudini. Acum vreo 2000 de ani o mână de oameni aveau credință. Cred, Doamne ajută necredinței mele! Oricine poate recunoaște adevărul acestei rugăciuni. În Joia mare mai toți s-au lepădat de Hristos. Suntem în Sâmbăta mare, Hristos a fost ucis și dus în lumea întunericului – întreaga Creatie își ține respirația. În timp ce noi facem ultimele cumpărături, stabilim ultimele detalii pentru petrecerea de la noapte sau cea de mâine, cu obișnuitele negocieri si dispute pe care le aduc aceste sărbători care în principiu ar trebui sa fie în familie. În tot acest timp, lumea stă în întuneric, sperând improbabilul promis: Învierea!
De ce povestesc despre toate acestea aici? De ce să ne gândim în lumea noastră profană la Creația care abia sufla azi de așteptare?
Poate ar trebui mai degrabă să vă întreb dacă ați cumparat miel anul acesta. Din ce în ce mai mulți renuntă, o parte pentru ca prețurile au ajuns prohibitive, o parte pentru că nu mai înțeleg acest tip de tradiție sângeroasă, de vreme ce Mielul lui Dumnezeu oricum a fost sacrificat acum 2000 de ani, iar alții din ambele motive combinate.
Sau poate ar trebui să vă întreb câte obiceiuri si superstiții legate de Paște cunoasteti, pe care dintre ele le urmați si de ce – prilej să aflăm că ni se lipesc de suflet cele care au deja adezivul unei relații sentimentale cu persoanele care le-au promovat în viața noastră, astfel că ele sunt mai puțin niște ritualuri de Paște când sunt rituri de aducere aminte și de înviere simbolică a unor oameni și relații care au fost.
Totuși, prinsi în vârtejul sărbătorii noastre, captați de strădania de a umple cum se cuvine și cu cantitatea optimă de poze instagramul unei mini-vacante destul de generoase, potrivite bine anul acesta, merită să respirăm din când în când adânc și să revenim la trăirea acestei zile problematice.
L-am ucis pe Dumnezeu și trăim din firul de credință că Dumnezeu va învia. Pare drama acestui timp al nostru, istoric, dar e drama întregii istorii, de când exista ea. Numai formele diferă. Doamne, ajută necredinței noastre.
Diseara ne vom apropia de biserici cu câte-o lumânare în mână. Poate ar trebui să vă întreb cum credeți că se aprinde prima lumânare. Nu vă întreb, doar vă spun că ea se aprinde exact cum credeți.
Pe mâine, deci, și să ne dăm unii altora vestea așteptată!
