Conflictele de valori introduse odată cu urbanizarea nu ar trebui să afecteze bazele familiei
Ziua Internațională a Familiei a fost proclamată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în 20 septembrie 1993, ca eveniment cu dată fixă pe 15 mai a fiecărui an și reflectă importanța pe care comunitatea internațională o acordă familiilor. 1994 a fost declarat An Internațional al Familiei, iar începând cu anul 1995, Ziua Familiei este sărbătorită în multe țări de pe planetă cu scopul de a sensibiliza opinia publică și de a sublinia importanța familiei, în condițiile în care oamenii au început să se îndepărteze de această instituție.
La propunerea Institutului Român pentru Drepturile Omului, propunere susținută și de Patriarhia Română, ziua de 15 mai a devenit oficial și Ziua familiei române, chiar din anul 1994. Prin acest eveniment se doreşte sublinierea şi accentuarea impactului pe care valorile familiei îl au în România.
Famili și urbanizare
În fiecare an celebrarea Zilei Familiei se desfășoară sub un motto ales de Secretarul General al ONU. Anul acesta tema este: familii și urbanizare, aleasă pentru a crește nivelul de conștientizare despre importanța politicilor urbane sustenabile și favorabile familiilor. Urbanizarea este unul dintre cele mai importante megatrenduri care modelează lumea noastră și viața și bunăstarea familiilor de pe tot cuprinsul lumii.
Urbanizarea sustenabilă este legată de realizarea mai multor obiective ale dezvoltării sustenabile:
- eradicarea sărăciei
- sănătate și stare de bine
- orașe și așezări umane sigure, reziliente și sustenabile
- reducerea inegalității între țări
Îndeplinirea acestor obiective depinde de cât de bine este gestionată urbanizarea, în beneficiul familiilor și soluțiile găsite pentru crearea și menținea stării de bine a fiecăreia dintre generațiile care trăiesc în oraș.
Primul impact al urbanizării în România
În România impactul major al urbanizării s-a resimțit în anii 1950-1970, odată cu industrializarea care a dus la transformarea radicală a comunităților rurale și la crearea unei populații orășenești care avea rădăcini vii în spațiul rural. S-a creat ceea ce regretatul antropolog Vintilă Mihailescu numea o „gospodărie mixtă sau integrată“: gospodăria părinților cooperatori rămași în mediul rural era strâns unită cu gospodăria copiilor ajunși în mediul urban. Practic cele două formau un tot simbiotic, iar condițiile de viață din comunism făceau ca ele să nu trăiască una fără cealaltă. Odată cu trecerea spre o societate democratică și mai prosperă și odată cu înlocuirea generațiilor active, raportul gospodăriei urbane cu cea rurală s-a redus. Generațiile din ce în ce mai tinere încep să devină din ce în ce mai urbane, atât în privința gestionării vieții materiale, cât mai ales în privința valorilor, care se îndepărtează de tradiție (în paralel existând și trendul valorizării tradiției, dar la un mod de tezaurizare, nostalgic-muzeistic).
Al doilea impact al urbanizării în România
În paralel cu acest fenomen, oarecum firesc în contextul istoric, a apărut și durerosul fenomen al emigrației de muncă, care afectează atât populația urbană cât și pe cea rurală – se pare totuși că fenomenul este mai prezent și mai vizibil la nivelul satelor și orașelor mici, unele aproape golite de populație activă. Cel mai îngrijorător aspect este cel al familiilor care se decid să plece în străinătate pentru a munci, cu gândul de a se întoarce mai târziu, într-un viitor neclar, peste luni sau ani. În acest timp copiii sunt lăsați cu familia extinsă sau aproape abandonați în grija formală a unui cunoscut care se va ocupa sau nu de ei și căruia părinții îi trimit sau nu bani periodic pentru îngrijirea acestor copii. Această situație a dat și dă naștere unor situații dramatice, în care afectați major sunt copiii și adolescenții rămași în țară. De la scăderi dramatice ale performanței școlare la depresii grave infantile, suicid, până la tulburări comportamentale grave, furturi și infracțiuni de tipul prostituției, traficului de persoane, consumului și traficului de droguri – toate acestea au pătruns prea adânc în realitatea copiilor și adolescenților ale căror familii au plecat în căutarea unui „trai mai bun pentru copii“. Ce demonstrație mai clară poate fi în favoarea faptului că starea de bine a unui copil rareori depinde radical de factorii materiali și aproape totdeauna este strâns legată de securitatea afectivă oferită de familie?!
Ce este familia?
O altă temă arzătoare în discuțiile despre familie care au loc la noi în spațiul public este definirea acesteia, în controversa între adepții definiției clasice a familiei care se sprijină pe modelul creștin al căsătoriei și adepții asimilării (inclusiv la nivel juridic) în conceptul de familie a formelor care se abat de la această schemă: uniunile consensuale, fie că sunt între membrii de sexe opuse sau de membri de același sex.
În mai multe state europene, parteneriatul între doi membri poate deveni oficial și în afara unei căsătorii. Parteneriatele astfel înregistate le permit celor doi să trăiască și să funcționeze oficial ca un cuplu. Drepturile pe care le au cei doi în astfel de condiții diferă semnificativ de la o țară la alta.
Bulgaria, Lituania, Letonia, Polonia, România și Slovacia sunt țările membre ale Uniunii Europene care nu permit astfel de parteneriate.
Se pare că structura noastră afectivă, cu rădăcini arhaice, ne va determina să ne dorim să trăim în comunități mici stabile și securizate afectiv în care copiii să aibă suportul necesar – adică familii -indiferent din cine ar fi compuse și indiferent cum s-ar numi unii pe ceilalți membrii familiei. Este important să nu ne negăm propriile trebuințe și să facem de fiecare dată un efort de a înțelege poziția și valorile celuilalt, fie că acest celălalt este diferit de noi pentru că face parte din altă generație, altă etnie sau altă comunitate cu altă orientare sexuală sau religioasă.
